Moromete îşi ridică şi el privirea:

– Ce e, mă, cu voi?! Sunteţi nebuni? Ce-aţi gonit caii ăia aşa?

Nu căpătă însă răspuns. Paraschiv descăleca repede şi avea buzele atât de ieşite în afară şi atât de încălecate una peste alta, încât de departe semăna cu unul care şi-ar fi agăţat de gură nişte clape de gumă. Nilă era posomorât şi se mişca mai greu decât oricând. Trupul lui gros alunecă de pe spinarea calului ca un sac cu picioare şi rămase tăcut, ştergându-se încet cu palma peste turul pantalonilor.

– Nilă! Ce, mă, tu eşti surd? Ce e cu voi? întrebă Moromete iarăşi.

Atunci Nilă se întoarse spre tatăl său şi fruntea lui lată şi cu carne multă pe ea se încreţi şi se îngrămădi spre rădăcina groasă a nasului; răspunse mormăind, dar glasul i se auzi totuşi limpede:

– N-auzi, mă, că ne-a gonit nişte pândari? Ne-au intrat caii în nişte ovăz!

„Ce e cu ăştia? se întrebă Guica trăsnită de întoarcerea aceasta a celor doi. De ce n-or fi plecat?”

– Paraschive! izbucni ea cu glas ascuţit, clocotind de furie acră şi nestăpânită. Bine, mă, ce e cu tine, fire-ai al naibii să fii?! D-aia îţi fac eu ciorapi, mă? Ziceai că vii să-mi dregi căpriorile alea ale podului! Fire-ai al naibii să fii, cu botul tău!

Şi fără să mai aştepte răspuns îşi culese ghemul din ţărână şi porni cu paşii ei iuţi spre şosea. Paraschiv se întoarse spre ea şi o strigă din urmă:

– Viu acuma, ga Mario!... Bagă, mă, caii în grajd, se adresă apoi lui Nilă, făcându-i un semn, adică să vie şi el la ga Măria.

Dar Nilă nu-i luă în seamă semnul, îi întoarse spatele şi intră cu cai cu tot în grajd.

XV

Paraschiv era atât de furios, încât intrând în bordeiul tuşei uită de şubrezenia patului şi aproape se aruncă pe el.

– Nu ţi-am spus eu, ga Mario, că ăsta n-are să meargă? Fir-ar capul lui al dracului de bou! Asta e bou! Bou de mere şi de pere.

Dar tuşa îl primi cu strigăte ascuţite:

– Şi tu de ce n-ai fugit singur? Ce-ţi pasă ţie de el? Dă-te la o parte de pe pat, n-auzi că trosneşte?

Paraschiv se ridică şi se aşeză pe un scăunel. Tuşă-sa era atât de înăcrită, încât îi întoarse spatele şi nici nu vroia să-l mai asculte cum s-a întâmplat. Ea îşi scoase firul de lână de pe gât, aruncă ciorapul între sobă, în timp ce se uita în curte şi blestema; un câine al nu ştiu cui hlăpăia nişte mălai dintr-o strachină mică în jurul căreia piuiau jalnic vreo zece-cincisprezece puişori mici cât nucile.

– Nia d-acolo, plesni-ţi-ar ochii de potaia dracului! ţipă Guica ieşind afară. Mâncaşi mâncarea puilor, lovite-ar turbarea astăzi şi mâine!

Guica se luă cu bulgări după câinele care sări gardul vecinului şi-i arătă femeii o clipă coada şi picioarele dinapoi. Furioasă, Guica izbi cu bulgări în gard blestemând:

– Mânca-ţi-ar coada cui te are, că nu-ţi dă să mănânci şi vii să faci burtă în curtea mea! Fă, armăsăroaicelor, legaţi-vă câinele, mânca-l-aţi fript!

De la vecin nu răspunse nimeni şi Guica se întoarse în bordei. Paraschiv stătea cu coatele pe genunchi şi o aştepta să se liniştească, deşi era şi el furios.

– Plecasem, ga Mario, şi când am trecut de Tătăreşti n-a mai vrut Nilă să meargă, explică el. De la început se tot oprea şi se uita îndărăt... ce să fac eu cu el dacă e tâmpit?!...

– Păi, fiindcă sunteţi buni numai să vorbiţi! ţipă Guica scoasă din sărite. Toată iarna staţi pe la mine, şi ga Măria în sus, ga Măria în jos... fir-aţi ai naibii să fiţi că sunteţi mai proşti ca Năstase Besensac! Sunteţi buni numai să veniţi să vă fac ciorapi şi flanele şi să vă pui deoparte ce am şi eu mai bun şi voi vă moşmoniţi de-un an de zile şi nu sunteţi în stare să vă faceţi şi voi un rost!

– Hai, ga Mario, taci din gură şi ascultă aicea, nu mai ţipa aşa ca o coţofană. Dacă nu ştii, de ce vorbeşti? mormăi şi Paraschiv arţăgos.

Guica îşi ieşi din minţi.

– Ce să ştiu, mă, ce să ştiu? Cine e coţofană? Să nu-ţi dau acuma cu ceva peste botu ăla!

– Păi dacă te repezi şi nu vreai să asculţi! Ascultă aicea la mine.

– Nu vreau să mai ascult nimic. Am avut şi eu un loc acolo, în spatele casei lui tac-tău, se vaită ea pe neaşteptate. Ooof... o să iau pe cineva străin şi-o să i-l dau, că am avut şi eu nepoţi şi m-au făcut de râsul lumii! Un pogon de pământ am şi un cap de vie şi casa asta aşa cum e... am s-o iau pe fata aia mai mică a lui Ripitel, săraca, să-i rămâie ei bordeiul ăsta şi să se mărite şi ea cu pogonul meu, să nu stea ca mine nemăritată! Că alde frate-tău a rămas neînsurat, vai de capul lui, şi cine să-l ia aşa gol şi fără nimic?! Şi-o s-o dau aici, şi o să-i trec şi pogonul şi casa şi să aibă şi ea grijă de mine când o să închiz ochii... că frate-meu Ilie... că rudele... nepoţii...

Măria Moromete se făcu deodată moale şi se lăsă încet pe pragul bordeiului. Ea începu să se jelească lung şi fără lacrimi şi bocetul ei, deşi încet, împânzi aerul bordeiului şi al bătăturii şi se răspândi ca de mort pe toată întinderea uliţei:

– Ooof, nepoţii, nepoţii! Doamne, Doamne... eee... C-am avut şi eu o mamă, Doamne; şi a intrat în pământ îîî... Î-îî... şi m-a lăsat singură-î! Că frati-meu Ilie s-a însurat a doua oară-î. Şi soră-mea a făcut copil de fată mare iii! Şi dacă s-a dus din sat m-a lăsat pe mine singură, Doamne! Şi lui Ilie nu-i pasă de mine, Doamne! Of, Doamne, Doamne-ei!... eeeii! Şi-am avut şi eu un copilîî... şi-a murit şi-ăla, că mi l-ai luat, Doamne! Şi m-ai lăsat singuricăăă! M-ai lăsat singurică, Doamneeei!... eeee! Singurică m-ai lăsat, Doamne, pe pământul ăsta! Că nici nepoţii şi nici fraţii şi nici rudele, că s-a dus