cu toţi şi nimeni nu te ia în seamă şi toţi râd de tine, Doamne! Că am vrut şi eu să las nepoţilor bucăţica mea de pământ şi să-şi facă şi ei casă pe ea... şi să mă ţie şi ei în casa lor, că am îmbătrânit şi nu mai pot, Doamne... că am zis şi eu că să fie bine de ei, că sunt nepoţii mei şi am vrut să se însoare şi ei să-şi ia muieri şi dacă închiz ochii şi mor să aibă cine să mă spele, să nu mor cu ochii beliţi, Doamne... Of, Doamne, Doamneee!... eee... că n-am vrut răul nimănui şi i-am îndemnat şi eu să-şi facă rost de bani şi să-şi facă casă că sunt mari şi le trece vremea, Doamne! Că numai tu ştii ce e în inima mea, Doamne, inima mea friptă şi prăjită... că sunt singurică şi mi-e urât şi frică, Doamne! Of, Doamne, Doamneee, eee!... eeeee! Că dacă îi înveţi îţi ies fel de fel de vorbe, Doamne, şi lumea te porecleşte şi-ţi spune Guica... şi nimeni nu ştie cum îmi tremură mie inima, Doamne, şi picioarele mi s-au răcit, că nu mai poci, că o viaţă am avut şi s-a dus şi-aia, Dumnezeule!!

Paraschiv se ridică de pe scăunel şi îi puse mâna pe umăr.

În timpul cât tuşa lui jelise, el se uitase pe geam să vadă dacă aude cineva. Lumea care trecea pe drum, auzea, dar nimeni nu se oprea. Întorcea doar capul şi apoi îşi vedea de drum; numai nişte copii se opriseră sfioşi şi ascultaseră un timp, cu gravitate, bocetele femeii.

– Ei, ga Mario, şopti Paraschiv încurcat. Hai, taci o dată, că nu e nimic. Ce te-a apucat? De ce nu stai să auzi cum a fost, că nu e vorba să...

Măria Moromete tăcu şi se ridică încet de pe prag fără să-l ia în seamă pe nepot. Ea merse şi ridică din mijlocul bătăturii strachina răsturnată de câine, o şterse cu mâna de mălai şi uitându-se în jurul ei începu să cheme puii cu un glas care nu mai amintea cu nimic de cel cu care se jelise puţin mai înainte. Ea chema puii şi risipea mălai, iar cloşca dădea târcoale cloncănind şi cârâind zgomotos. De pe cer soarele de vară începuse să verse cu putere o căldură înăbuşitoare.

Paraschiv ieşi din bordei şi plecă încet, cu umerii îndoiţi. Fuga nu izbutise, dar nu era nimic; trebuia căutat curând un alt prilej, până nu trecea vara. Şi altfel trebuia acum să procedeze.

 

XVI

Niculae intră în curtea şcolii, foarte mândru de pălăria pe care o avea pe cap şi de cureaua cu cataramă albă cu care era încins peste cămaşă. Se îndreptă spre grupul fetelor din clasa lui care făceau mare zarvă în curtea din spatele şcolii; nici nu apucă să se apropie bine şi se pomeni arătat cu degetul de vecina lui, Bălosu Rafira, care cât îl văzu, începu să ţipe:

– Uite la Moromete, uite la Moromete! A venit cu pălăria lui ta-său! ăăă! Pălăria lui ta-său! Pălăria lui ta-său! Şi cureaua!

Niculae îngălbeni de furie, dar nu putu să spună nimic. Se linişti însă repede văzând că celelalte fete îşi văd de joc şi nu-l iau în seamă. El se opri în dreptul unui grup de trei-patru fete care jucau ceva sărind într-un picior printre nişte pătrăţele şi semne zgâriate în pământ. Boţoghină Irina stătea şi aştepta să-i vie rândul la sărit. Când o văzu Niculae cum stă, cu umărul ei stâng puţin ridicat, oacheşă şi cu coadele mici lăsate peste o bluză nouă, i se păru atât de frumoasă încât, uitându-se la ea, sângele îi împurpura obrajii şi inima începu să i se zbată în piept ca o vrabie. Aşteptă ca ea să ridice ochii şi să-l vadă cu pălărie şi curea. Irina însă nu ridica deloc ochii spre el; aştepta cu nerăbdare să-i vină rândul la joc. Chiar îi veni rândul; luă bucăţica de ciob în mână, se aşeză în dreptul pătratului, aruncă ciobul şi începu să sară printre pătrăţelele şi semnele jocului. Niculae o urmări cum sare şi după un timp nu mai simţi decât necaz. Când fata aruncă ciobul în figurile cele mai grele şi anume în iad şi în cer, Niculae făcu pe neaşteptate un pas, strică liniile şi o îmbrânci pe fată din mijlocul figurilor. Celelalte ţipară ascuţit şi tăbărâră pe el. Pălăria lui Moromete fu mototolită rău pe capul fiului. Niculae o luă la goană şi fetele îl lăsară în pace. Ele refăcură repede pătratul stricat şi Irina spuse că trebuie acum să dea din nou cu ciobul.

În ziua serbării şcolare, copiii veneau în număr mare. Veneau chiar şi cei care lipsiseră mai tot timpul anului; chiar şi cei care ştiau că au să fie lăsaţi repetenţi.

În faţa intrării, băieţii din cursul complimentar ridicau o scenă. Băncile fuseseră scoase în curtea şcolii să se aşeze oamenii în ele. Din când în când, câte un învăţător ieşea afară şi bătea din palme să potolească zarva. Unii copii jucau oină, alţii chinuiau o minge de cârpe jucând fotbal. Niculae era mare fotbalist, juca la becie, era vestit prin şuturile lui şi i se spunea Dobay.

Deodată un murmur începu să umble prin toată curtea. Un băiat care stătea la poartă strigase tare:

– Vine dom’ învăţător Teodorescu cu doamna.

Vestea străbătu curtea prin toate colţurile şi zarva începu să se stingă. Cei care jucau oină lăsară jocul, iar fetele ieşiră din spatele şcolii şi trecură fuga în faţă. Învăţătorul Teodorescu şi soţia lui erau însă departe de şcoală, abia puteau fi văzuţi. Un copil care stătea în poartă anunţă că cei doi au intrat în primărie. Copiii aşteptară în linişte, iar cei care încercau să facă gălăgie erau înghiontiţi.

– Bă, tu n-auzi? Vine dom’ învăţător Teodorescu!...

În cele din urmă, învăţătorul fu văzut apropiindu-se de poartă. El mergea încet alături de o femeie mică şi grăsuţă, îmbrăcată în costum naţional şi încălţată cu nişte pantofi cu tocuri foarte înalte. Avea buzele rujate şi mărgele la gât.

Copiii se îngrămădiră de-a lungul drumului de la poartă până