– Bună-ziua! Bună-ziua!

Şi pe măsură ce învăţătorul şi soţia lui înaintau erau urmate neîntrerupt de altele, din ce în ce mai puternice şi mai ascuţite.

Nu de aceeaşi primire se bucură însă învăţătorul în cancelarie. Directorul Toderici, cât îl văzu intrând, sări în picioare. Era îmbrăcat în uniformă de locotenent. El îşi desfăcu mâinile şi strigă:

– Haide, domnule Teodorescu, pleci din comună şi laşi situaţia elevilor neîncheiată! Am să fac raport la inspectorat. Ai plecat şi ai luat catalogul cu dumneata. Ce înseamnă asta?

În cancelarie era strâns întreg corpul didactic al şcolii. Parohul Petre Provinceanu şi parohul Andrei Bălan, dintre care primul cu soţia, învăţătoare în sat, erau şi ei aici. Preoteasa era numită doamna Lily. Apoi tinerii învăţători Bădilă Aurel şi Enăchescu Adrian, dintre care al doilea cu soţia, tot învăţătoare. Ea era numită doamna lui dom’ învăţător Enăchescu.

Învăţătorul Teodorescu trase un scaun şi se aşeză, puse catalogul pe birou. Doamna Lily schimbă o privire scurtă cu soţul ei, preotul, şi ieşi din cancelarie. Teodorescu răspunse atât de agresiv, încât toţi învăţătorii şi doamnele se ridicară în picioare.

– Situaţia elevilor mei e încheiată şi pe catalog eu sunt stăpân!

Se petrecea un lucru nemaipomenit. Teodorescu vroia să lase repetent pe fiul colegului său, Toderici Artur, care învăţa foarte prost. De altfel, Toderici se resemnase ca fiul său să ajungă doar un bun proprietar de pământ, aşa zicea, dar nu chiar un analfabet.

– Am mai discutat o dată pe chestia asta şi ţi-o spun verde, domnule director: am să-ţi las băiatul repetent, aşa cum se cuvine, şi să nu strigi aicea la mine, pentru că nu eşti la instrucţia cu premilitarii...

Directorul îşi muşcă buzele. El mârâi stăpânit, lăsând deodată la o parte formulele de politeţe şi oficiale cu care îl întâmpinase mai înainte:

– Teodorescule, îţi spun prieteneşte că cu mine ai s-o păţeşti urât de tot. Te răzbuni că ţi-am luat locul de director?! Suntem aici cu toţii de faţă: băiatul meu nu e cel mai rău şi mai prost din clasa ta; am să cer inspectoratului reexaminare şi am să te dau în judecată...

– De trei ani de zile ţi l-am trecut clasa de ruşine, răspunse Teodorescu cu dispreţ. Eram director pe vremea aia, aşa că vezi, nu e vorba de răzbunare. E un copil rău, pe care l-ai crescut obraznic... îmi terorizează clasa...

Se făcu o tăcere de câteva clipe, după care Teodorescu continuă:

– Şi ce mă sperii tu cu inspectoratul? Ce-mi pasă mie! Eu ţi-l las repetent, îmi iau catalogul colea în faţa satului...

– Te rog să predai imediat catalogul clasei a patra fiindcă eu sunt director şi eu prezint situaţia!

Toderici izbi cu un scaun în podea şi începu să urle soldăţeşte şi să insulte cu grosolănie pe colegul său, fără să mai ţină seama de doamne.

– Te găsişi tu, să-mi faci, în şcoala mea, pe grozavul.

Toderici izbi a doua oară cu al doilea scaun de duşumea şi ridică braţul în sus strigând cu o voce înaltă:

– Bagă de seamă, Teodorescule! Să-i... dumnezeul mă-sii dacă n-am să te fac eu pe tine să tremuri şi să mă ocoleşti zece kilometri când ai să mă vezi! Bagă de seamă! Vrei să te pui cu mine şi să mă muşti de c..., dar eu îţi spun că am c... tare şi ai să-ţi rupi dinţii în el.

Parohul Petre Provinceanu interveni cu glasul lui bisericesc:

– Ascultă, Florică, nu striga aşa că te-aud copiii de afară.

– Lasă-mă, părinte, că am ajuns cu toţii o adunătură de nebuni, nu de învăţători, continuă să strige directorul. Nu te uiţi la el cum stă şi se uită la mine ca un...

În clipa aceea soţia învăţătorului Teodorescu sări în sus şi începu şi ea să strige cu glas subţire, piţigăiat şi care se vedea că tot timpul se încărcase de revoltă:

– Păi să-ţi fie ruşine, domnule director, cu înjurăturile şi mitocăniile dumitale. Am să te dau în judecată, toată lumea e martoră! Da, am să te dau în judecată şi n-am să te las până nu înfunzi puşcăria! Mocane! Ai venit aicea în iţari şi te-ai ghiftuit şi acum urli şi strigi la el parcă ar fi ordonanţa ta! Mă mir că nu-ţi crapă obrazul de-atâta neruşinare.

Glasul învăţătoarei clocotea de atâta revoltă şi ură, încât directorul rămase încremenit şi prostit în faţa ei. Ea îşi îndreptă privirea spre cei doi învăţători Bădilă şi Enăchescu, şi li se adresă palidă, tremurând de indignare:

– Să vă fie ruşine că staţi şi vă uitaţi la un astfel de spectacol. Ruşine! Huo!

Adevărul era că soţia lui Teodorescu nu se putea împăca cu gândul că „mocanul” luase locul de director bărbatului ei. După prima izbucnire, Toderici îşi reveni din surpriză. El rânji cu grosolănie şi spuse:

– Măsoară-ţi cuvintele, madam, să nu ţi le măsor eu!

Nu apucă să termine. Soţia învăţătorului Teodorescu apucă strâns călimara mare şi grea de pe masa cancelariei şi o repezi drept în capul directorului. Acesta se feri şi călimara plesni în ţăndări în portretul regelui Carol al II-lea de pe peretele opus. Geamul portretului se sfărâmă cu zgomot şi trăsăturile „primului învăţător” fură boroşcoite de cerneală şi de lovitură. Portretul începu să se clatine în sfoara şi cuiul de care era agăţat, fără să cadă însă, şi se clătina încet la dreapta şi la stânga ca şi când şi-ar fi mustrat părinteşte corpul său didactic din cancelaria şcolii, învăţătoarea, văzând că dăduse greş, apucă în mână un scaun şi se repezi spre Toderici; se făcu o învălmăşeală mută şi încleştată; Toderici îi smulse scaunul cu uşurinţă; femeia apucă altul; soţul ei sări şi se repezi spre director; parohul Petre Provinceanu îi ţinu calea; în cele din urmă învăţătoarea, aprinsă la faţă, izbucni în plâns şi îşi apucă soţul de braţ; îşi pierduse firea.

– Haide d-aici! Ţi-am spus de la început să nu vii astăzi la serbare!

Teodorescu îşi desprinse braţul, deschise uşa cancelariei şi o împinse uşor afară.

Rămaşi singuri, cei şase bărbaţi se priviră unul pe altul