în tăcere şi pe nesimţite corpul didactic se împărţi în două tabere. Singur parohul Andrei Bălan nu se amestecă; el porni spre uşă şi ieşi afară fără să scoată vreun cuvânt.

– Domnule director, începu tânărul Bădilă, bagă de seamă că se aude! Şcoala asta nu e casa noastră particulară.

Toderici trase un scaun şi se aşeză oftând agresiv. El răspunse cu un glas care căuta să-l atragă pe tânăr de partea sa şi să-l izoleze pe fostul director.

– Lasă-mă în pace, dragă Aurele, asta e curată bătaie de joc... Vezi ce-a făcut cu cerneala? Cum dracu să nu înjuri... dumnezeul mă-sii, când te scoate din sărite? Eu ştiu că nu învaţă bine, dar dă-l în mă-sa, n-o să fac din el un savant. Şi pentru asta trebuie lăsat repetent? Dă-o dracului, Teodorescule, că întreci măsura!

– De ce întrec măsura? întrebă Teodorescu aşezându-se şi el pe scaun. Eu nu pot să trec clasa un elev care îşi bate joc de carte. Pentru că băiatul tău nu e prost şi ar putea să înveţe şi ţi-am spus de atâtea ori să-l ţii din scurt. El ştie că tat-său e învăţător şi director şi în loc să înveţe îmi terorizează clasa ca o bestie.

– Lasă, măi Teodorescule, zise parohul Petre Provinceanu, plimbându-se agale pe lângă biroul cancelariei. Ce dracu, parcă ai fi venit acum de pe băncile şcolii normale.

– Ca un Apostol de Cezar Petrescu, completă Enăchescu vrând să fie ironic. Domnule Teodorescu, continuă el, de fapt numai dumneata eşti de vină, pentru că n-ai ştiut să sădeşti în el dorinţa de carte! Asta e! S-o ştii de la mine, nu te supăra.

– Lăsaţi-l, dragă, că eu nu mă supăr, zise directorul ridicându-se de pe scaun. Să-mi lase copilul repetent. Bine! Lasă-l repetent, Teodorescule! Pe cuvântul meu de onoare! Şi ce-o mai fi pe urmă om mai vedea.

– Domnule Enăchescu! strigă fostul director furios. Îmi spui mie că n-am ştiut să sădesc în el dorinţa de învăţătură? Ai uitat că până mai anul trecut veneai aproape în fiecare zi la mine să te învăţ cum să predai o lecţie? Acum ţi s-a îngroşat obrazul şi faci ironii.

– Teodorescule, linişteşte-te, dragă, murmură cu blândeţe parohul Petre Provinceanu. Ce-o să creadă lumea despre noi dacă ai să-l laşi pe băiatul lui Florică repetent? „Ia uită-te, o să zică, mama lor de învăţători, că proşti copii mai au”. Gândeşte-te şi tu, ce dracu!

Teodorescu vru să răspundă, dar fu întrerupt de revenirea în cancelarie a celor care ieşiseră: parohul Andrei Bălan şi învăţătoarele Lily şi soţia lui Teodorescu.

– Haide că s-a strâns lumea şi aşteaptă, e curtea plină, spuse parohul Andrei Bălan lăsând uşa deschisă.

 

XVII

Spre prânz, Moromete se satură să stea pe prispă; ieşi la drum pe stănoaga podiştei. Ziua era frumoasă, deşi căldura năvălea din cer asupra ei. Pe stănoaga era la umbră, deasupra salcâmi înfloriţi, iar pe şoseaua curată, măturată din toate părţile de fete, treceau oameni. La a treia casă, înainte, ieşea din curte şi se ducea nu se ştie unde Matei al Barbului, care avea o gâlmă în gât şi care din pricina asta, când vorbea, îţi venea mereu să-i spui: „Tuşeşte, mă, Matei, să-ţi iasă gâlma aia din gât”.

– Unde te duci, Matei?! îl întrebă Moromete anume ca să-l audă vorbind.

– ...ă duc înă la mnatu-meu, ă-mi dea un ăpăstru!

„Vedeţi? Din pricina gâlmei cuvintele lui sunt ciumpăvite, topite în omuşor”, părea să spună Moromete prin întreaga lui înfăţişare. Vecinul din faţă, alde Udubeaşcă, ieşise şi el la poartă.

– Mă Udubeaşcă! chemă Moromete parcă prăpădit de uimire. Ce face, mă, Gheorghe ăla al tău?

Gheorghe acela al lui Udubeaşcă nu făcea nimic deosebit ca să se mire şi să fie atât de nemaipomenit de încântat Moromete, dar întreba de el tocmai de aceea, tocmai pentru că săracul Gheorghe al lui Udubeaşcă era un flăcău şters şi bun, ale cărui urme pe pământ nu le vedea nimeni.

– Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz! răspunse Udubeaşcă. „Vedeţi?! asta face Gheorghe al lui Udubeaşcă”.

– Bună ziua, Moromete!

– Bună ziua, Nae!

Nae Boldeafă, un creştin! Vreţi să mai ştiţi altceva despre el? Nu e nevoie. Iată-l pe altul:

– Ce faci, Moromete? Hai devale!

Ei, ăsta da, om în toată puterea cuvântului: trece pe lângă tine, nu dă bună-ziua, te întreabă doar aşa, ce faci, hai devale, adică nu faci bine ceea ce faci, mai bine ai face dacă te-ai lua după el.

Trecând pe lângă el, unii încercau să-l ia cu ei la fierărie, la Iocan, dar Moromete le răspundea că nu merge, ce să caute el acolo? Şi spunea acest lucru cu un glas care vroia să însemne că el niciodată n-a fost pe acolo, ba chiar s-a ferit totdeauna să se ducă; altora le răspundea că n-are timp; unuia i-a răspuns chiar că nu poate, e ocupat.

Într-o vreme, un vecin din fundul grădinii, care de cele mai multe ori trecea prin curtea Moromeţilor ca să iasă spre şosea, se oprise lângă el şi îi adusese aminte că astăzi după-masă popa Petrică are comitet la bancă şi că Moromete să fie şi el acolo, ca fiind membru în comitetul bisericesc. Moromete îi răspunse vecinului că nu merge şi, la întrebarea celuilalt că de ce nu merge, tăcuse câteva clipe, apoi răspunsese rar şi tărăgănat: „Nu viu, mă Ene; ce, tu nu ştii că eu nu mai sunt în comitet? Am fost destituit! M-a destituit popa”. Vecinul nu înţelesese cuvântul destituit, plecase fără să mai spună ceva.

Moromete fu urnit de pe stănoagă de Cocoşilă. Dar nu fără cârâială şi discuţie. Cocoşilă îi spunea să meargă împreună la serbare, că e serbare la şcoală, să vadă şi ei ce-o fi pe acolo; Moromete răspunse că nu merge, ce să facă acolo?

– Hai, mă, trecem pe la Aristide şi bem câte-o ţuică, fac eu cinste, spuse în cele din urmă Cocoşilă, ştiind că la această invitaţie celălalt n-are să se mai opună.

Moromete ridică privirea spre prietenul său şi întrebă cu neîncredere prefăcută:

– Zău, mă? Ce te-a apucat? Ce-ai păţit?

Cocoşilă se supără şi spuse că Moromete să nu facă pe deşteptul, că dacă