e vorba să numere care a făcut cinste de mai multe ori, el, Moromete, iese prost. Moromete începu să râdă încet şi părea dispus să înceapă numărătoarea, dar Cocoşilă îi întoarse spatele şi se prefăcu că pleacă; fără folos însă, deoarece Moromete îl cunoştea şi ştia că totdeauna când Cocoşilă era atât de insistent, avea ceva de spus, ceva care îl rodea şi în care nu se poate descurca.

Porniră încet spre centru, răsucindu-şi ţigări.

– Moromete, ai auzit, mă? anunţă în sfârşit Cocoşilă. Am vrut să-ţi spun eu de ieri, dar a venit Ţugurlan şi... în fine, m-am gândit aseară, până să adorm... M-am gândit... am făcut la ţigări, iar m-am gândit... Mă, tu auzi? Am băut la tutun... stam şi mă gândeam şi am băut tutun! Mă, am băut tutun!!! Ce să-ţi mai spun, până m-a luat dracu şi-am adormit.

– Ce, mă, la ce te-ai gândit? întrebă Moromete vesel.

– Am fost alaltăieri pe la gară şi am auzit doi inşi care vorbeau.

– Ce spuneau?

– Vorbeau de politică. Erau doi inşi nu ştiu de pe unde. Am vrut să-ţi spun eu de ieri, dar a venit Ţugurlan şi... Intrasem la Marinescu să iau o ţuică şi ei stăteau în picioare şi discutau; aveau o gabrioletă în faţa cârciumii. Nu-ş’ ce-or fi fost ei, în tot cazul oameni deştepţi, nu proşti ca tine.

– Sau ca tine, completă Moromete neturburat.

– Da, şi vorbeau între ei. Vorbeau, vorbeau, uite aşa le mergea gura! Dar nici unul nu se lăsa! Amândoi deştepţi! Trebuie să fi fost niscai geambaşi sau negustori din ăştia care au magazii de grâne prin gări. Adică numai unul din ei, că avea ceafa groasă; ălălalt nu-ş’ ce era, că era mai spălatei, aşa ca agentul ăsta al nostru de la C.A.M. La început n-am prea înţeles, că nu ştiam despre ce e vorba. Eu am cerut o ţuică şi m-am făcut că nu-i aud; şi pe urmă am început să prinz ceva. De fapt mâncau amândoi c...t, spuneau că o să vie legionarii la putere, că ţărăniştii nu sunt contra lor... Ei! au mâncat ei la c...t aşa cam vreo jumătate de ceas şi o dată îl auz pe ăla mai spălatu că dacă vin legionarii la putere, atunci e bine, s-a terminat cu partidele. Ălălalt, ăla borţosu, zice că nu se poate. Dacă e vorba aşa, atunci regele ce face fără partide? „S-a zis cu partidele, zice ălălalt. Ori aşa, ori aşa, partidele nu mai sunt în stare să guverneze: e limpede că partidele n-au să mai fie; au dus ţara la râpă şi trebuie oprită să nu se rostogolească. Numai legionarii pot s-o oprească.” Aşa spunea ăla, trebuie să fi fost legionar... pe mă-sa, că avea pe sub haină o flanea verde.

– Şi ăla grasu ce spunea? întrebă Moromete cu interes.

– Dracu să-l ia, că n-am înţeles ce politică făcea. Ba spunea de legionari, că nu se poate, ba spunea de Maniu şi de rege. Spunea că Maniu şi cu regele, numai ei pot să mai facă un guvern care nu ştiu ce mânca el c...t că ţara românească este aşa şi pe dincolo. Eu ce mi-am spus? Dă-i în mă-sa, ăştia sunt legionari amândoi. Asta vream eu să-ţi spun ţie, că nu e de glumă cu legionarii ăştia, dar tu eşti capiu, nu înţelegi...

– Fugi, mă, d-aici! Dă-i în mă-sa de legionari! zise Moromete senin, mergând agale, cu mâinile la spate.

Ajunseră apoi la centru, la Aristide, şi intrară în cârciumă. Cocoşilă făcu într-adevăr cinste, şi după aceea, fiindcă în cârciumă nu prea găsiră cunoscuţi, ieşiră şi se îndreptară spre şcoală.

Când intrară înăuntru, curtea şcolii era înţesată de oameni şi serbarea gata să înceapă. În faţa băncilor dinaintea scenei se aşezaseră un rând de scaune. Tocmai atunci pe aceste scaune începuseră să se aşeze fruntaşii comunei: notarul Istrătescu cu soţia lui, o femeie grasă, îmbrăcată cu o fustă uriaşă de catifea subţire; agentul C.A.M. cu soţia, o cucoană îmbrăcată în costum naţional şi cu o umbreluţă de soare pe care o ţinea deasupra capului cu un aer de mare doamnă; alături de ea se aşezase Aristide Rădulescu, fără soţie; apoi veneau la rând perceptorul cu soţia, agentul fiscal, Jupuitul, singur, cu pălăria lui de paie şi cu obrajii lui care păreau jupuiţi; şi în sfârşit inginerul agronom Ionescu cu toată familia, un student şi două eleve de liceu abia veniţi în vacanţă. În spatele acestora, în primele bănci, se aşezaseră Crâşmac, Tudor Bălosu şi administratorul moşiei Marica, Cristescu.

Scena din faţa şcolii ocupa intrarea în întregime. Învăţătorii şi învăţătoarele, cu un grup de elevi, premianţii, stăteau în dosul scenei, pe coridor, fiecare clasă cu învăţătorul ei.

Moromete şi Cocoşilă se amestecaseră şi ei printre oameni şi, nemaiavând loc pe bănci, se aşezară jos pe pământ. După câtva timp, serbarea începu. Directorul şcolii o deschise cu o cuvântare. Când apăru pe scenă, în uniformă, se făcu în toată curtea o tăcere deplină.

– Domnilor! începu el cu glas tare, proptindu-şi pumnii pe catedra de pe scenă şi rezemându-se în ei. Domnilor, repetă el nepoliticos, uitând că în faţa sa, pe scaune, se aflau şi doamne, serbarea şcolară din anul ăsta se serbează cu bucurie pentru părinţii care şi-au trimis copiii la şcoală şi fără bucurie pentru ăia care nu şi i-au trimis. Şi vă spun, domnilor, că din situaţia încheiată pe şcoală iese că oamenii nu-şi dau copiii la şcoală. Ştiţi şi dumneavoastră că cine are carte, are parte. Păi, să vă spun eu, d-aia n-aveţi parte fiindcă n-aveţi carte. Şi pentru mine, domnilor, să vă spun drept, că eu aşa am obiceiul să vorbesc, pentru mine, zic, după părerea mea, e cel mai prost ăla care nu-şi dă copilul la şcoală! Eu am aicea înscrişi patru sute cincizeci de elevi şi din ăştia patru sute cincizeci şi ceva, nu zic să fi venit toţi, că n-ai unde să ţii atâta mulţime de copii, şi la urma-urmii unii din ei sunt aşa de proşti că n-au ce căuta la şcoală; nu zic patru sute cincizeci, dar zic jumătate, ca să batem şi noi