miros specific – dezinfectant, miros de urină şi aşternut îmbâcsit, amestecându-se cu parfumul florilor. Asistentele alergau de colo-colo, tocurile lor răsunând sec.

  Tatăl lui Midori se afla într-o rezervă cu două paturi, al lui fiind lângă uşă. Lăsa impresia unui animal mic, neputincios. Zăcea pe o parte, fără vlagă, cu braţul stâng atârnând inert la marginea patului, din pricina perfuziei. Era mic şi slab. Îţi imaginai cu uşurinţă că va slăbi şi mai mult. Capul îi era bandajat, iar braţele gălbejite erau pline de vânătăi – urme lăsate de injecţiile şi perfuziile intra-venoase. Ochii, pe jumătate deschişi, injectaţi, priveau fix un punct din spaţiu, dar s-au îndreptat spre noi când am intrat în rezervă. Şi-a aţintit privirile asupra noastră câteva secunde, apoi s-a întors iar la acel punct.

  Privindu-i ochii, îţi dădeai seama imediat că nu mai avea mult de trăit. Cu greu mai distingeai urme de viaţă în acel trup vlăguit. Arăta ca o casă dărăpănată, golită complet, care nu mai aştepta decât să fie demolată. În jurul gurii, barba neîngrijită crescuse asemenea buruienilor. A, deci barba mai creştea chiar dacă viaţa era pe cale să se stingă, gândii eu.

  Midori l-a salutat pe bărbatul solid, între două vârste, care zăcea în patul de lângă fereastră. Se pare că individul nu putea vorbi, aşa că a dat doar din cap. A tuşit de două-trei ori, a luat câteva înghiţituri de apă din paharul de la capătul patului, s-a întors pe partea cealaltă şi a rămas cu ochii pironiţi pe fereastră. Nu se vedeau decât fire de telegraf, iar pe cer nu se zărea nici măcar un nor.

  — Cum te mai simţi, tată? întrebă Midori, apropiindu-şi gura de urechea bătrânului, aproape de tot, ca şi când ar fi făcut o probă de microfon.

  Bătrânul îşi mişcă buzele, încercând să spună „nu bine”. Cuvintele păreau asemenea unui jet de aer uscat ce porneşte din gât. „Capul”, continuă el.

  — Te doare capul? întrebă Midori.

  — Da, răspunse el, incapabil să rostească mai mult de o silabă sau două o dată.

  — Nici nu-i de mirare, abia te-au operat. Normal să te doară. Îmi pare tare rău, dar încearcă să mai suporţi puţin. Acesta este prietenul meu, Watanabe.

  — Îmi pare bine de cunoştinţă, am spus eu.

  Bătrânul a deschis gura pe jumătate şi a închis-o imediat la loc.

  — Şezi acolo, mi-a spus Midori, arătând cu mâna spre un scaun din plastic de la picioarele patului.

  M-am aşezat unde mi se spusese. Midori i-a dat tatălui ei să bea puţină apă şi apoi l-a întrebat dacă vrea jeleu de fructe.

  — Nu.

  — Dar trebuie să mănânci ceva, a insistat Midori.

  — Am mâncat, a spus el.

  Pe noptiera de lângă pat se aflau o sticlă cu apă, un pahar, o farfurie şi un ceas mic. Midori a scos dintr-o sacoşă de sub masă o pijama şi lenjerie curată, le-a netezit cu mâna şi le-a aşezat în dulăpiorul de lângă uşă. La fundul sacoşei mai erau două grepfruituri, jeleu de fructe şi trei castraveţi.

  — Castraveţi? Ce naiba caută aici? întrebă Midori. Doar i-am spus surorii mele la telefon ce să cumpere şi sunt sigură că nu am pomenit de castraveţi.

  — O fi înţeles greşit, am încercat eu să o calmez.

  — Sigur i-am spus să cumpere kiwi, spuse Midori, pocnind din degete. Chiar dacă a înţeles greşit, putea să-şi pună mintea la contribuţie şi să-şi dea seama că n-au cum să-i facă bine castraveţii. Adică să stea bolnavul şi să ronţăie castraveţi cruzi? Tată, vrei un castravete? îl întrebă Midori.

  — Nu, răspunse bătrânul.

  Midori s-a aşezat pe marginea patului şi a început să-i povestească bătrânului diverse, punându-l la curent cu ce s-a mai întâmplat pe acasă: s-a stricat televizorul, dar a chemat pe cineva să-l repare, mătuşa lor din Takaido a spus că va veni peste două-trei zile să-l vadă la spital, farmacistul Miyawaki a căzut de pe bicicletă şi multe altele. După fiecare noutate, bătrânul zicea „îhî”.

  — Chiar nu vrei să mănânci nimic? îl întrebă Midori.

  — Nu vreau nimic, răspunse el.

  — Tu vrei un grepfrut, Watanabe?

  — Nu, mulţumesc.

  După câteva minute, Midori m-a luat cu ea în încăperea în care se afla televizorul. S-a aşezat pe canapea şi a fumat o ţigară. Mai erau acolo trei pacienţi în pijamale, care fumau şi urmăreau o dezbatere politică la televizor.

  — Ia uite la moşul ăla cu cârje cum se holbează la picioarele mele! îmi spuse Midori, amuzată. Cel cu ochelari, în pijama albastră.

  — Normal că se uită! Dacă ţi-ai pus o fustă atât de scurtă…

  — Nu mă deranjează. Or fi săracii plictisiţi şi poate le prinde bine să vadă nişte picioare tinere. Se înzdrăvenesc şi ei mai repede, nu?

  — Mă rog, totul e să nu le facă mai rău, am zis eu.

  Midori se uita la fumul ţigării ce se ridica drept în sus.

  — Ştii, începu Midori, tata nu e om rău. Mă mai înfurii eu uneori pe el, pentru că spune lucruri îngrozitoare, dar e un tip cinstit şi a iubit-o pe mama din tot sufletul. În felul lui, el şi-a trăit viaţa cu toată intensitatea de care a fost capabil. Poate e puţin cam moale şi nu e deloc făcut pentru afaceri… lumea nu-l prea îndrăgeşte, dar e de o mie de ori mai bun decât şmecherii din jurul lui care încearcă să umble cu tot felul de tertipuri. Recunosc că şi eu sunt o fire impulsivă şi de aceea ne-am certat de nenumărate ori, dar el nu-i deloc un om rău.

  Midori mi-a luat mâna de parcă ar fi cules ceva de pe jos şi mi-a pus-o pe genunchii ei. Îi atingeam fusta, dar şi coapsele. Mă privi fix în ochi câteva secunde.

  — Watanabe, scuză-mă că te-am adus aici, spuse ea.