Pungile de plastic sunt acum mult mai uşoare decât la venire, nu e de mirare, vecina de la primul etaj a mâncat şi ea din ele, a mâncat de două ori, mai întâi ieri noapte, şi azi i-au mai lăsat nişte alimente, când au rugat-o să ţină cheile până vor apărea stăpânii legitimi, ca s-o mai îmbuneze, căci am aflat destul despre caracterul ei, ca să nu mai spunem că şi câinele lacrimilor ceruse de mâncare, numai o inimă de piatră s-ar fi putut preface indiferentă în faţa ochilor lui rugători, dar apropo, unde s-a băgat câinele, nu e în casă, n-a ieşit pe uşă, nu poate fi decât în curte, soţia medicului ieşi să verifice, aşa era, câinele lacrimilor devora o găină, atât de rapid a fost atacul că n-a putut scoate nici măcar un piuit de alarmă, dar dacă bătrâna de la etajul de jos avea ochi şi număra găinile, nu se ştie, de furie, ce-ar fi făcut cu cheile, între conştiinţa de a fi comis un delict şi înţelegerea că fiinţa umană pe care o proteja se pregătea de plecare, câinele lacrimilor şovăi o singură clipă, pe dată se apucă să scormonească în lutul moale, şi înainte ca bătrâna să se ivească pe palierul scării de incendiu adulmecând sursa zgomotelor care-i pătrundeau în casă, scheletul găinii era îngropat, crima ascunsă, remuşcarea lăsată pe mai târziu. Câinele lacrimilor se furişă în sus pe scară, atinse ca o adiere fustele bătrânei, care nu-şi dădu seama ce pericol trecuse pe lângă ea, şi ajunse lângă soţia medicului, de unde-şi anunţă isprava în cele patru vânturi. Bătrâna de la primul etaj, auzind lătratul feroce, s-a temut, dar ştim că prea târziu, pentru siguranţa cămării, şi a strigat, întinzându-şi gâtul, Câinele ăla trebuie legat, o să-mi omoare vreo găină, Fiţi liniştită, răspunse soţia medicului, câinele e sătul, a mâncat, iar noi plecăm chiar acum, Acum, repetă bătrâna, şi glasul i se frânse ca şi cum s-ar fi întristat, parcă ar fi vrut să fie înţeleasă într-un mod diferit, bunăoară Mă lăsaţi aici singură, însă n-a mai rostit o vorbă, acel Acum nu cerea răspuns, cei cu inima aspră au şi ei durerile lor, durerea femeii a fost atât de mare încât, mai târziu, n-a vrut să deschidă uşa să-şi ia rămas-bun de la nerecunoscătorii care au primit trecere liberă prin casa ei. Ii auzi coborând scara, vorbeau între ei, spuneau, Ai grijă să nu te împiedici, sunt cuvintele dintotdeauna, dar mai frecvente acum, în această lume de orbi, însă i s-a părut ciudat auzind vorbele unei femei, E atât de întuneric că nu reuşesc să văd nimic, a surprins-o că orbirea femeii nu era albă, dar ce însemna că nu poate să vadă din cauza întunericului. A încercat să reflecteze, s-a străduit, dar mintea golită n-o ajuta, în curând şi-a spus, Am auzit greşit, asta e. Pe stradă, soţia medicului şi-a amintit de cele spuse, trebuia să-şi supravegheze vorbele, putea să se mişte ca o fiinţă care vede, Dar cuvintele trebuie să fie de orb, se gândi.

  Strânşi cu toţii pe trotuar, îşi dispuse însoţitorii pe două rânduri de câte trei, în faţă, soţul şi tânăra cu ochelari negri, cu băieţelul strabic la mijloc, apoi bătrânul cu legătură neagră şi primul orb, flancând-o pe cealaltă femeie. Voia să-i aibă pe toţi aproape, nu în fragilul şir indian de fiecare dată, care oricând se putea rupe, ajungea să-şi încrucişeze paşii cu vreun grup mai numeros sau mai brutal, ar fi ca un pachebot tăind în două o felucă întâlnită pe mare, se ştiu urmările acestor acei zadarnice ţipete de ajutor în nemărginire, pachebotul a trecut mai departe, n-a observat abordajul, aşa ar păţi şi ei, un orb aici, altul dincolo, pierduţi în curentele haotice ale altor orbi, ca valurile mării care nu se opresc şi nu ştiu unde se duc, soţia medicului neştiind nici ea pe cine să ajute mai întâi, să-1 prindă pe bărbatul ei, poate pe băieţelul strabic, dar pierzând-o pe tânăra cu ochelari negri, pe ceilalţi doi, pe bătrânul cu legătură neagră, la mare distanţă, în drum spre cimitirul elefanţilor. Acum petrece în jurul tuturor o funie împletită din fâşii de pânză, pe care a făcut-o pe când ceilalţi dormeau, Nu vă agăţaţi de ea, spuse, apucaţi-o, da, cu toată forţa de care sunteţi în stare, să nu-i daţi drumul sub nici o formă, indiferent ce se întâmplă. Să nu meargă prea aproape unul de altul ca să nu se împiedice, dar să-şi simtă vecinii, să-i atingă cumva, unul singur nu trebuia să-şi bată capul cu noua tactică de înaintare pe teren, acesta era băieţelul strabic, care mergea la mijloc, protejat din toate părţile. Niciunul dintre orbii noştri nu s-au gândit să întrebe cum navigau ceilalţi, legaţi ca şi ei, sau altfel, însă răspunsul era simplu, după cum am putut observa, în general, grupurile, cu excepţia câte unuia mai solidar, din motive care-i sunt proprii şi pe care nu le cunoaştem, îşi pierd şi îşi câştigă adepţi de-a lungul zilei, mereu se rătăceşte şi se pierde câte un orb, altul a fost prins de forţa de gravitaţie şi e târât, uneori e acceptat, alteori e alungat, depinde de ce aduce cu sine. Bătrâna de la etajul întâi deschise încet fereastra, nu vrea să se ştie că are o astfel de slăbiciune sentimentală, dar din stradă nu urcă nici un zgomot, au plecat, au părăsit acest loc pe unde nu trece aproape nimeni, bătrâna ar trebui să fie mulţumită, nu va trebui să-şi împartă cu alţii găinile şi iepurii, ar trebui să fie, dar nu este, din ochii orbi curg două lacrimi, pentru prima dată s-a întrebat dacă mai avea de ce să trăiască. N-a găsit răspunsul, răspunsurile nu vin întotdeauna când sunt necesare, de multe ori se întâmplă ca singurul răspuns posibil să fie să rămâi în aşteptare.

  Pe drumul pe care au luat-o au trecut la două străzi distanţă de casa unde bătrânul cu legătură neagră