îşi avea camera de bărbat singur, dar se hotărâseră să meargă înainte, mâncare acolo nu e, de haine nu are nevoie, cărţile nu le poate citi. Străzile sunt pline de orbi care umblă după hrană. Intră şi ies din magazine, intră cu mâinile goale, aproape întotdeauna ies cu mâinile goale, apoi dezbat necesitatea sau avantajul de a pleca din acest cartier ca să meargă să caute în alte părţi ale oraşului, marea problemă este că, aşa cum stau lucrurile, fără apă curentă, fără energie electrică, cu buteliile de gaz goale, la care se adaugă pericolul de a face foc în casă, nu poţi găti, asta presu-punând că am şti unde să căutăm sarea, uleiul, mirodeniile, în ipoteza că am vrea să gătim vreun fel de mâncare cu un gust ca pe vremuri, dacă am avea nişte zarzavaturi, am fi mulţumiţi şi cu o fiertură, în ce priveşte carnea, pe lângă iepurii şi găinile dintotdeauna, ar merge şi câinii şi pisicile care s-ar lăsa prinse, dar, cum experienţa e într-adevăr magistra vieţii, până şi aceste animale, înainte domestice, au învăţat să nu se mai încreadă în mângâieri, acum vânează în grup şi tot în grup se apără de vânători, şi cum, prin grija Domnului, au în continuare ochi, se pricep să se ferească şi să atace, dacă e nevoie. Toate aceste circumstanţe şi motive i-au dus la concluzia că cele mai bune alimente pentru oameni sunt conservele, nu doar pentru că, în multe cazuri, sunt gătite, bune să fie mâncate pe loc, dar şi din pricina uşurinţei transportului şi utilizării comode. Este adevărat că, pe toate cutiile, borcanele şi ambalajele care conţin aceste soiuri de alimente, se menţionează data de când consumarea lor nu mai este recomandată, devenind, în anumite cazuri, chiar periculoasă, dar înţelepciunea populară n-a întârziat să pună în circulaţie o zicală care într-un sens anume nu poate fi contrazisă, simetrică fiind cu cealaltă care nu se mai foloseşte, ochii nu văd, inima nu simte, acum se spune, ochii nu văd, stomacul nu simte, de aceea se mănâncă atâtea porcării pe aici. în fruntea grupului ei, soţia medicului socoteşte în minte câtă mâncare mai au, va mai ajunge poate pentru o masă, fără a pune câinele la socoteală, dar el să se descurce cu propriile mijloace, prin care a reuşit să înhaţe găina de gât şi să-i reteze glasul şi viaţa. Are în casă, dacă îşi aminteşte bine, şi dacă nimeni n-a intrat acolo, o cantitate rezonabilă de conserve, îndestulătoare pentru un cuplu, dar acum sunt şapte persoane care au nevoie de mâncare, rezervele vor dura puţin, chiar dacă vor fi drastic raţionalizate. Mâine, sau într-una din zilele viitoare, va trebui să se întoarcă în magazia subterană a supermarke-tului, va trebui să hotărască dacă merge singură sau o să-1 roage pe bărbatul ei s-o însoţească, sau pe primul orb, care e mai tânăr şi mai agil, are de ales între posibilitatea de a lua o cantitate mai mare de mâncare şi rapiditatea acţiunii, incluzând, să nu uităm, condiţiile retragerii. Gunoaiele de pe stradă, care parcă s-au dublat de ieri încoace, excrementele umane, pe jumătate lichefiate de ploaia violentă cele dinainte, păstoase sau diareice cele care sunt eliminate chiar acum de aceşti bărbaţi şi de aceste femei în timp ce trecem pe lângă ei, saturează atmosfera de duhoare, ca un nor dens prin care numai cu mare efort se poate avansa, într-o piaţă înconjurată de arbori, cu o statuie în mijloc, o haită de câini devorează un bărbat. A murit probabil de puţină vreme, membrele nu-i sunt rigide, se vede când câinii le scutură, ca să smulgă de pe oase carnea înşfăcată de dinţi. Un corb ţopăie, căutând prilejul să-şi facă loc la ospăţ. Soţia medicului şi-a întors ochii, dar era prea târziu, voma îi urcă irezistibil din măruntaie, de două ori, de trei ori, ca şi cum propriul ei trup, încă viu, ar fi zgâlţâit de alţi câini, de haita disperării absolute, am ajuns aici, aici vreau să mor. Soţul o întrebă, Ce e cu tine, ceilalţi, uniţi de funie, se apropiară, brusc înspăimântaţi, Ce s-a întâmplat, Ţi-a căzut greu mâncarea, Era ceva stricat, Eu nu simt nimic, Nici eu. Mai bine pentru ei, n-auzeau decât foiala animalelor, pe neaşteptate, un insolit croncănit de corb, în învălmăşeală un câine îl muşcase de o aripă, în treacăt, fără rea intenţie, atunci soţia medicului spuse, Nu m-am putut stăpâni, scuzaţi-mă, aici sunt nişte câini care mănâncă alt câine, Câinele nostru, întrebă băieţelul strabic, Nu, al nostru, cum îi spui tu, e viu, se învârte în jurul lor, dar nu se apropie, După găina pe care a mâncat-o, poate că nu-i e prea foame, spuse primul orb, Te simţi mai bine, întrebă medicul, Da, să plecăm de aici, Şi câinele nostru, întrebă din nou băieţelul strabic, Câinele nu e al nostru, a mers cu noi, probabil că o să rămână cu ăştia, poate a umblat cu ei înainte, şi-a regăsit prietenii, Vreau să fac caca, Aici, Trebuie neapărat, mă doare burta, se plânse băiatul. Se uşura chiar acolo, aşa cum putu, soţia medicului mai vomită o dată, dar din alte motive. Traversară apoi piaţa largă şi, când ajunseră la umbra copacilor, soţia medicului privi în urmă. Apăruseră mai mulţi câini, se încăieraseră peste ce rămăsese din trup. Câinele lacrimilor venea după ei, cu botul pe pământ parcă ar fi adulmecat o urmă, chestiune de obicei, pentru că, de data asta, o simplă privire era suficientă ca s-o găsească pe cea pe care o căuta. Marşul a continuat, casa bătrânului cu legătură neagră a rămas în urmă, acum merg pe un bulevard larg, cu edificii înalte şi luxoase deo parte şi de alta. Aici automobilele sunt scumpe, largi şi comode, de aceea se văd atâţia orbi dormind în ele, şi, judecind după aparenţe, o enormă limuzină a fost transformată în reşedinţă permanentă, probabil pentru că e mai simplu să te întorci la o maşină decât în propria casă, ocupanţii procedează probabil cum se făcea în carantină pentru a găsi patul, merg pipăind şi