numărând automobilele începând de la colţ, douăzeci şi şapte, pe dreapta, sunt acasă. Clădirea la uşa căreia se află limuzina e o bancă. Maşina 1-a adus pe preşedintele consiliului de administraţie la reuniunea plenară săptă-mânală, prima care se ţinea de când se declarase epidemia de răul-alb, şi n-a fost timp după aceea să fie dusă în garajul subteran, unde urma să aştepte sfârşitul dezbaterilor. Şoferul a orbit când preşedintele intra în clădire, pe uşa principală, aşa cum îi plăcea, a scos un ţipăt, vorbim de şofer, dar el, vorbim de preşedinte, nu 1-a mai auzit. De altfel, reuniunea nu era chiar atât de plenară pe cât o presupune denumirea, în ultimele zile orbiseră câţiva membri ai consiliului. Preşedintele n-a mai apucat să deschidă şedinţa, a cărei ordine de lucru prevedea discutarea şi adoptarea măsurilor pentru cazul că ar orbi toţi membrii consiliului de administraţie, efectivi şi supleanţi, nici măcar n-a ajuns să intre în sala de şedinţe pentru că, în timp ce ascensorul îl ducea la etajul al cincisprezecelea, exact între al nouălea şi al zecelea, s-a întrerupt curentul electric, pentru totdeauna. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, în aceeaşi clipă au orbit electricienii care se ocupau de întreţinerea reţelei interne de energie, deci şi de generator, model vechi, neautomatizat, care de mult ar fi trebuit înlocuit, ca rezultat, cum am spus înainte, ascensorul a rămas înţepenit între etajele nouă şi zece. Preşedintele 1-a văzut orbind pe însoţitorul de lift, el însuşi şi-a pierdut vederea câteva ore mai târziu, şi, cum energia nu s-a întors şi cazurile de orbire s-au înmulţit în bănci în ziua aceea, cei doi cu siguranţă mai sunt încă acolo, morţi, nici nu e nevoie s-o spunem, închişi într-un mormânt de oţel, şi de aceea la adăpost de câinii devoratori.

  Nefiind martori, şi, dacă au fost, nu s-a auzit c-ar fi fost chemaţi să ne relateze ce s-a întâmplat, e de înţeles că cineva ar putea să întrebe cum se face de ştim că lucrurile s-au întâmplat aşa şi nu altminteri, răspunsul este că toate aceste relatări sunt precum cele despre crearea universului, nimeni n-a fost acolo, nimeni n-a asistat, dar toată lumea ştie ce s-a petrecut. Soţia medicului întrebase, Ce s-o fi întâmplat cu băncile, nu că i-ar fi păsat din cale afară, deşi îşi încredinţase economiile uneia, a pus întrebarea din simplă curiozitate, doar pentru că i-a trecut prin minte, atât, nu se aştepta să i se răspundă, aşa, bunăoară, La început, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, şi pământul era netocmit şi gol, întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor, în schimb, bătrânul cu legătură neagră rosti, în timp ce coborau pe bulevard, Din câte am putut afla pe când mai aveam un ochi de văzut, la început a fost diavolul, oamenii, de teamă să nu rămână orbi şi fără nimic, au dat fuga la bănci ca să-şi scoată banii, considerau că trebuie să-şi protejeze viitorul, e de înţeles, dacă vezi că nu mai poţi lucra, singura soluţie, în măsura posibilului, e să recurgi la economiile făcute în vremea prosperităţii şi a prevederii pe termen lung, presupunând că omul a avut prudenţa să-şi acumuleze economiile ban cu ban, în urma fulgerătoarei navale au dat faliment în douăzeci şi patru de ore câteva dintre principalele bănci, guvernul a intervenit ca să calmeze spiritele, apelând la conştiinţa civică a cetăţenilor, terminându-şi proclamaţia cu declaraţia solemnă că îşi asumă toate responsabilităţile şi datoriile decurgând din situaţia de calamitate publică actuală, dar paleativul n-a dezamorsat criza, nu numai pentru că oamenii continuau să orbească, ci şi pentru că cei care mai vedeau nu se gândeau decât cum să-şi salveze bănuţii, în fine, era inevitabil, băncile, fali-mentate sau nu, şi-au închis porţile şi au cerut protecţia poliţiei, nu le-a folosit la nimic, în mulţimea care se aduna ţipând în faţa băncilor erau şi poliţişti în civil care cereau ce câştigaseră cu atâta trudă, unii, ca să se poată manifesta în voie, chiar au anunţat la comandament că au orbit, şi-au luat concediu, iar ceilalţi, cei încă în uniformă şi activi, cu armele îndreptate spre masele nemulţumite, pe neaşteptate nu-şi mai vedeau ţinta, dacă aveau bani în bancă, îşi pierdeau orice speranţă şi, pe deasupra, erau acuzaţi că au pactizat cu puterea stabilită, dar cel mai rău a fost după aceea, când băncile s-au pomenit luate cu asalt de hoarde furioase de orbi şi de neorbi, însă cu toţii disperaţi, nu se mai gândeau să prezinte la ghişeu un cec, spunându-i funcţionarului, Vreau să-mi retrag banii, ci să pună mâna pe tot ce se putea, pe banii încasaţi în ziua aceea, pe ce fusese uitat prin sertare, prin vreun seif lăsat deschis din neglijenţă, în vreun săculeţ de mărunţiş ca pe vremuri, aşa cum aveau bunicii generaţiei mai vârstnice, nu se poate imagina cum a fost, marile şi somptuoasele holuri ale sediilor de bancă, micile sucursale de cartier, au asistat la scene cu adevărat cumplite, şi să nu uităm de amănuntul cu bancomatele, sparte şi jefuite până la ultima bancnotă, pe ecranul câtorva a apărut enigmatic un mesaj de mulţumire pentru că am ales această bancă, maşinile sunt de-a dreptul stupide, dacă nu e mai exact să spunem că şi-au trădat stăpânii, în sfârşit, întregul sistem bancar s-a prăbuşit dintr-o suflare, ca un castel de cărţi de joc, şi nu pentru că banii n-ar mai fi fost apreciaţi, dovada e că cine-i are nu vrea să le dea drumul din mână, pretinzând că nu poţi şti cum va fi ziua de mâine, aşa gândesc şi orbii care s-au instalat în subteranele băncilor, unde sunt casele de bani blindate, aşteptând miracolul care le va deschide larg uşile grele de oţel nichelat care îi despart de bogăţie, ies doar ca să caute mâncare sau ca să-şi satisfacă alte necesităţi ale trupului, dar imediat se întorc la post, au parole şi semne din degete pentru ca nici un străin să nu poată pătrunde în redută, sigur că trăiesc în întunericul absolut, dar totuna,