pentru această orbire totul e alb. Bătrânul cu legătură neagră le-a povestit toate aceste cutremurătoare întâmplări cu bănci şi finanţe în timp ce traversau la pas oraşul, oprin-du-se din când în când, pentru ca băieţelul strabic să-şi poată potoli tumulturile insuportabile ale intestinelor, şi în ciuda tonului veridic pe care a ştiut să-1 imprime pasionantei descrieri, e legitim să suspectăm existenţa anumitor exagerări în relatarea sa, istoria orbilor care trăiesc în subterane, de exemplu, cum a aflat-o, neştiind nici parola, nici trucul cu degetul mare, oricum ne-am făcut o idee.

  Se însera când au ajuns în sfârşit pe strada unde locuiau medicul şi soţia lui. Nu se deosebeşte de celelalte, e murdărie peste tot, bande de orbi care rătăcesc în derivă, şi, pentru prima dată, însă dintr-o simplă întâmplare nu i-au întâlnit înainte, şobolani enormi, doi, pe care pisicile vagabondând pe aici nu îndrăznesc să-i atace, sunt aproape de mărimea lor şi cu siguranţă mult mai feroce. Clinele lacrimilor se uită şi la unii şi la ceilalţi cu indiferenţa celui care trăieşte în altă sferă de emoţii, aşa s-ar spune, dacă n-ar fi câinele care este, ci un animal dintre cei umani. La vederea locurilor cunoscute, soţia medicului n-a făcut obişnuita reflecţie melancolică zicând, Cum trece timpul, mai ieri eram fericiţi aici, se simţi şocată de dezamăgire, crezuse în mod inconştient că, fiind a ei, va găsi strada curată, măturată, spălată, că vecinii vor fi orbi de ochi, dar nu de înţelegere, Ce prostie, spuse cu glas tare, De ce, ce se petrece, o întrebă soţul, Nimic, fantezii, Cum trece timpul, cum o arăta casa, spuse el, In curând o să ştim. Puterile li se împuţinaseră, aşa că au urcat scara foarte încet, oprindu-se pe fiecare palier, E la cinci, spusese soţia medicului. Se mişcau cum puteau, fiecare pe cont propriu, câinele lacrimilor alerga ori înainte, ori înapoi, parcă s-a născut ca să fie câine de turmă, cu porunca să nu piardă nici o oaie. Erau uşi deschise, voci înăuntru, dezgustătorul miros dintotdeauna răbufnind, de două ori s-au ivit orbi în prag privind cu ochii goi, Cine e acolo, au întrebat, soţia medicului 1-a recunoscut pe unul, celălalt nu era din clădire, Locuiam aici, se mărgini să răspundă. Pe chipul vecinului se schiţă o expresie de recunoaştere, dar nu întrebă, Sunteţi soţia domnului doctor, va spune poate în casă, in-trând, S-au întors cei de la cinci. Parcurgând ultimul şir de trepte, înainte chiar să pună piciorul pe platforma scării, soţia medicului anunţă, E închisă. Erau semnale de încercări de spargere, dar uşa rezistase. Medicul îşi introduse mâna într-un buzunar interior din noua lui jachetă şi scoase cheile. Rămase cu ele în aer, aşteptând, dar femeia îi conduse delicat mâna spre broască.

  În afară de praful casnic, care profită de absenţa familiilor ca să se aşeze uşor, aburind suprafaţa mobilelor, să menţionăm că e singurul moment de odihnă pe care-1 are, fără agitaţii de ştergător sau de aspirator, fără zbenguieli de copii care dezlănţuie în fugă vârtejuri atmosferice, casa era curată, dezordinea era doar aceea la care te aştepţi când a trebuit să pleci în grabă. Chiar şi în ziua aceea, pe când aşteptau telefoanele de la minister şi de la spital, soţia medicului, cu un spirit de prevedere ca al oamenilor prudenţi care-şi rezolvă problemele în timpul vieţii, ca să evite, după moarte, neplăcuta necesitate de a se recurge la aranjamente violente, a spălat vasele, a făcut patul, a curăţat baia, nu e lună, cum se spune, dar, la drept vorbind, ar fi fost o cruzime să-i cerem mai mult, cu mâinile tremurând şi ochii înecaţi în lacrimi, într-un soi de paradis au ajuns aşadar cei şapte pelerini, şi atât de puternică a fost impresia, pe care, fără a ofensa prea mult rigoarea termenului, am putea s-o numim transcendentală, încât s-au oprit la intrare, parcă împietriţi de mirosul casei, deşi era pur şi simplu mirosul unei case închise, altă dată am fi dat fuga să deschidem toate ferestrele, Să aerisim, am fi spus, azi am prefera să fie călăfătuite, pentru ca putreziciunea de afară să nu poată intra. Soţia primului orb spuse, O să-ţi murdărim toată casa, şi avea dreptate, dacă intrau cu pantofii plini de noroi şi rahat, într-o clipă paradisul ar deveni infern, el fiind, după cum afirmă autorităţile, al doilea loc unde mirosul putred, fetid, greţos, pestilent, e mai greu de suportat pentru sufletele condamnate decât cleştii fierbinţi, cazanele de smoală în clocot şi alte artefacte de forjă şi bucătărie. Din epoci imemoriale, gospodinele au avut obiceiul să spună, Intraţi, intraţi, vă rog, n-are importanţă, ce se murdăreşte se curăţă, dar cea de aici, ca şi invitaţii ei, ştie de unde vine, ştie că, în lumea în care trăieşte, ce-i murdar se va murdări şi mai tare, de aceea îi roagă să se descalţe în faţa uşii, nici tălpile nu sunt curate, bineînţeles, dar nu există comparaţie, prosoapele şi cearşafurile fetei cu ochelari negri au fost bune la ceva, au răzbit. Au intrat aşadar desculţi, soţia medicului a căutat şi a găsit un sac mare de plastic unde a pus toţi pantofii, pentru spălat, apoi 1-a dus pe balcon, aerul de afară nu se va strica şi mai mult din pricina asta. Cerul începea să se întunece, se vedeau nori grei, Ce n-aş da să plouă, se gândi. Cu o idee clară despre ce era de făcut, se întoarse la ceilalţi. Stăteau în sufragerie, tăcuţi, în picioare, în ciuda oboselii nu îndrăzniseră să-şi caute un loc să se aşeze, doar medicul îşi plimba distrat mâinile peste mobile, lăsa semne pe suprafaţă, a început prima curăţenie, ceva praf se ridică prins de vârfu-rile degetelor lui. Soţia medicului spuse, Dezbră-caţi-vă cu toţii, nu putem rămâne cum suntem, hainele ne sunt aprope la fel de murdare ca şi pantofii, Să ne dezbrăcăm, întrebă primul orb, aici, în faţa celorlalţi, nu se cuvine, Dacă vreţi, vă pot duce pe fiecare în altă cameră, răspunse ironic soţia medicului, aşa nu vă veţi jena, Eu mă dezbrac aici, spuse soţia primului