orb, doar tu mă poţi vedea, şi chiar dacă n-ai putea, nu uit că m-ai văzut mai rău decât goală, bărbatul meu are memoria slabă, Nu ştiu ce interes avem să ne amintim momente neplăcute care au trecut, bombăni primul orb, Dacă ai fi femeie şi ai fi fost unde am fost noi, ai gândi altfel, spuse fata cu ochelari negri, începând să-1 dezbrace pe băieţelul strabic. Medicul şi bătrânul cu legătură neagră erau deja goi de la brâu în sus, acum se descheiau la pantaloni, bătrânul cu legătură neagră îi spuse medicului, care stătea lângă el, Dă-mi voie să mă reazem de tine ca să-mi scot pantalonii. Erau atât de caraghioşi, bieţii de ei, ţopăind într-un picior, că aproape îţi venea să plângi. Medicul îşi pierdu echilibrul, îl târî în cădere şi pe bătrânul cu legătură neagră, din fericire amândoi au râs de incident, acum era înduioşător să-i vezi astfel, cu trupurile mânjite de toate murdăriile posibile, cu sexele păstoase, perii albi, perii negri, unde a ajuns respectabilitatea unei vârste avansate şi a unei profesiuni atât de meritorii. Soţia medicului se duse să-i ajute să se ridice, în curând va fi complet întuneric, nimeni nu va mai avea motiv să se simtă ruşinat, Or fi luminări în casă, s-a întrebat, răspunsul a fost că avea două relicve de iluminat, un opaiţ arhaic cu ulei, cu trei arzătoare, şi o veche lampă cu petrol din sticlă, deocamdată opaiţul va fi suficient, ulei am, fitilul se improvizează, mâine voi căuta petrol prin drogherii, se va găsi mult mai uşor decât o cutie de conserve, Mai ales dacă nu voi căuta în drogherii, îşi spuse, mirându-se singură că, în asemenea situaţie, mai era încă în stare să glumească. Fata cu ochelari negri se dezbrăca lent, cu gesturi care dădeau impresia că îi va rămâne mereu, oricât ar scoate de pe ea, o ultimă piesă de îmbrăcăminte protectoare, nu se înţelege ce rost are atâta pudoare, totuşi, dacă soţia medicului ar fi mai aproape, ar vedea cum tânăra se înroşeşte la faţă, deşi o are atât de murdară, să mai înţeleagă femeile cine poate, pe una a cuprins-o pudoarea după ce s-a culcat cu bărbaţi pe care nu-i cunoştea, cealaltă ştim că ar fi în stare să-i spună la ureche, cu toată liniştea din lume, Nu trebuie să-ţi fie ruşine, el nu te poate vedea, s-ar referi la propriul ei soţ, evident, să nu uităm că neobrăzata 1-a ispitit în pat, femeile, cine nu le cunoaşte, să-şi cumpere, Motivul e poate, totuşi, altul, aici mai sunt doi bărbaţi goi, iar unul dintre ei a primit-o în patul său.

  Soţia medicului a adunat hainele lăsate pe jos, pantaloni, cămăşi, o jachetă, pulovere, bluzoane, nişte lenjerie, lipicioasă de murdărie, o lună întreagă în leşie nu i-ar putea reda curăţenia, a făcut din toate un teanc, Rămâneţi aici, spuse, mă întorc imediat. A dus hainele pe balcon, aşa cum făcuse cu pantofii, acolo s-a dezbrăcat la rândul ei, privind oraşul negru sub cerul apăsător. Nici o lumină palidă la ferestre, nici un reflex stins pe faţade, nu se vedea un oraş, ci o vastă masă de ciment care, răcindu-se, se modelase singură în formă de clădiri, acoperişuri, coşuri, totul mort, totul stins. Câinele lacrimilor apăru pe balcon, neliniştit, dar acum nu avea lacrimi de şters, disperarea era toată înăuntru, ochii erau uscaţi. Soţia medicului se înfrigură, îşi aminti de ceilalţi, în mijlocul sufrageriei, în pielea goală, aşteptând fără să ştie ce anume. Intră. Se preschimbaseră în simple contururi fără sex, pete imprecise, umbre pierzându-se în umbră. Dar pentru ei, nu, se gândi, ei se diluează în lumina care-i înconjoară, lumina nu-i lasă să vadă. Voi aprinde o lumină, spuse, în acest moment sunt aproape la fel de oarbă ca şi voi, A venit electricitatea, întrebă băieţelul strabic, Nu, o să aprind un opaiţ de ulei, Ce-i aia un opaiţ, întrebă din nou băieţelul strabic, O să-ţi arăt. Căută într-una din pungile de plastic o cutie de chibrituri, merse în bucătărie, ştia unde ţine uleiul, nu-i trebuia mult, rupse dintr-o cârpă de şters vasele o fâşie de pânză pentru fitil, apoi reveni în sufragerie, unde era opaiţul, va fi util pentru prima dată de când 1-au fabricat, la început nu acesta părea destinul lui, dar niciunul dintre noi, opaiţe, câini sau oameni, nu ştie, la început, tot ce-1 aşteaptă. Una după alta, pe arzătoarele candelei, s-au aprins, tremurătoare, trei mici migdale luminoase, care din când în când creşteau părând că partea superioară a flăcărilor se va pierde în aer, apoi se contractau, devenind parcă dense, solide, pietricele de lumină. Soţia medicului spuse, Acum văd, mă duc să vă caut haine curate, Dar suntem murdari, aminti fata cu ochelari negri. Şi ea şi soţia primului orb îşi acopereau cu mâinile pieptul şi pubisul, Nu din pricina mea, ci pentru că lumina opaiţului se uită la ele. Apoi spuse, Mai bine să avem haine curate pe trupul murdar decât haine murdare pe trupul curat. Luă opaiţul în mână şi se apucă să caute prin sertarele comodelor, în dulapurile de haine, peste câteva minute se întoarse, aducea pijamale, halate, fuste, bluze, rochii, pantaloni, pulovere, tot ce era necesar pentru a acoperi decent şapte persoane, e adevărat că nu erau toate de aceeaşi statură, dar, fiind atât de slabe, păreau gemene. Soţia medicului îi ajută pe toţi să se îmbrace, băieţelul strabic se alese cu nişte pantaloni scurţi ai medicului, din aceia cu care mergi la plajă şi la ţară şi care ne transformă pe toţi în copii. Acum putem să ne aşezăm, suspină soţia primului orb, arată-ne, te rog, nu ştim unde.

  Sufrageria e ca toate sufrageriile, are o măsuţă în centru, în jur sunt canapele care ajung pentru toţi, aici se aşază medicul şi soţia lui, plus bătrânul cu legătură neagră, dincolo fata cu ochelari negri şi băieţelul strabic, pe încă una, soţia primului orb şi primul orb. Sunt frânţi de oboseală. Băieţelul adoarme imediat, cu capul în poala fetei cu ochelari negri, a uitat de opaiţ.