Aşa a trecut un ceas, era o stare de fericire, în lumina difuză, chipurile mânjite păreau curate, străluceau ochii celor care nu dormeau, primul orb a căutat mâna soţiei lui şi a strâns-o, gestul arată în ce măsură repausul trupului poate contribui la armonia spiritelor. Atunci soţia medicului spuse, O să mâncăm imediat câte ceva, dar, mai întâi, s-ar cuveni să ne punem de acord asupra modului cum vom trăi aici, 'fiţi liniştiţi, nu voi repeta discursul megafonului, pentru dormit sunt spaţii suficiente, avem două camere pentru cupluri, ceilalţi pot să doarmă aici, fiecare pe câte o canapea, mâine va trebui să ies să caut de mâncare, ce avem e pe terminate, ar fi bine să vină cu mine cineva, să mă ajute la transport, dar şi ca să începeţi să învăţaţi drumurile spre casă, să recunoaşteţi colţurile, s-ar putea să mă îmbolnăvesc într-o zi sau să orbesc, tot timpul aştept să se întâmple, atunci va trebui să învăţ de la voi, altă chestiune, pentru necesităţi o să pun o găleată pe balcon, ştiu că nu e o plăcere să ieşi, cu ploaia care a căzut şi frigul care e afară, oricum e preferabil decât să miroasă urât în casă, să nu uităm cum a fost viaţa noastră cât am fost internaţi, am coborât toate treptele degradării, toate, până când am atins abjecţia, deşi, altfel, aici se poate întâmpla acelaşi lucru, acolo aveam totuşi scuza abjecţiei celor din afară, acum nu, acum suntem cu toţii egali în faţa binelui şi a răului, vă rog să nu mă întrebaţi ce sunt binele şi răul, o ştiam ori de câte ori am fost nevoiţi să acţionăm în timpul când orbirea era o excepţie, adevărul şi greşeala sunt numai două moduri diferite de a înţelege relaţia noastră cu ceilalţi, nu pe cea pe care o avem cu noi înşine, în asta nu ne putem încrede, iertaţi-mi prelegerea moralistă, dar voi nu ştiţi, nu puteţi şti ce înseamnă să ai ochi într-o lume de orbi, nu sunt regină, eu sunt pur şi simplu aceea care s-a născut ca să vadă oroarea, voi o simţiţi, eu o simt şi o văd, şi acum să punem punct disertaţiei, să luăm masa. Nimeni n-a pus întrebări, doar medicul a spus, Dacă voi avea din nou ochi, voi privi cu adevărat în ochii celorlalţi, ca şi cum le-aş privi sufletul, Sufletul, întrebă bătrânul cu legătură neagră, Sau spiritul, numele contează prea puţin, şi atunci, lucru surprinzător, dacă ţinem seama că vorbim de o persoană care n-a urmat studii avansate, tânăra cu ochelari negri spuse, în adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem.

  Soţia medicului a aşezat pe masă puţina hrană care le-a mai rămas, apoi i-a ajutat să ia loc, spuse, Mestecaţi încet, ajută să ne păcălim foamea. Câinele lacrimilor n-a venit să ceară de mâncare, era obişnuit să postească, în plus s-o fi gândit că n-avea dreptul, după banchetul de dimineaţă, să ia cât ar fi de puţin de la gura femeii care a plâns, ceilalţi nu par să aibă mare importanţă pentru el. în mijlocul mesei, opaiţul cu trei arzătoare o aşteaptă pe soţia medicului să dea explicaţia promisă, a făcut-o la sfârşitul mesei, Dă-mi mâinile, îi spuse băieţelului strabic, apoi i le călăuzi încet, spunând, Asta e baza, rotundă, cum vezi, şi asta coloana care susţine partea superioară, depozitul de ulei, aici, ai grijă să nu te frigi, sunt arzătoarele, din ele ies fitilele, nişte fâşiuţe de pânză care sug uleiul dinăuntru, le aprinzi cu chibritul şi ele ard până când se termină uleiul, sunt nişte luminiţe slabe, dar suficiente ca să vedem, Eu nu văd, într-o zi o să vezi, o să-ţi dau atunci opaiţul în dar. Ce culoare are, N-ai văzut niciodată un obiect din alamă, Nu ştiu, nu-mi aduc aminte, ce e alama, Alama e galbenă, Aha. Băieţelul strabic reflectă puţin, Acum o să ceară la mama, se gândi soţia medicului, dar se înşela, băiatul se mărgini să spună că voia apă, îi era foarte sete, Va trebui să aştepţi până dimineaţă, n-avem apă în casă, dar, în aceeaşi clipă, îşi dădu seama că era apă, cinci litri sau ceva mai mult din preţiosul lichid, conţinutul intact al rezervorului toaletei, nu putea fi mai rea decât ceea ce băuseră în timpul carantinei. Oarbă în întuneric, s-a dus în baie, pe pipăite a ridicat capacul rezervorului, nu putea vedea dacă, într-adevăr, avea apă, avea, i-au spus-o degetele, a căutat un pahar, 1-a cufundat, 1-a umplut cu multă grijă, civilizaţia se întorsese la primitivele izvoare din mocirlă. Când a revenit în sufragerie, toţi stăteau în continuare pe locurile lor. Opaiţul lumina chipurile întoarse spre el, ca şi cum le-ar fi spus, Sunt aici, vedeţi-mă, profitaţi, lumina asta nu va dura veşnic. Soţia medicului apropie paharul de buzele băieţelului strabic, spuse, Uite apa, bea, încet, încet, bucură-te de ea, un pahar cu apă e o minune, nu-i vorbea lui, nu vorbea nimănui, pur şi simplu comunica lumii miracolul care este un pahar cu apă. Unde ai găsit-o, e apă de ploaie, întrebă bărbatul, Nu, e din rezervorul de la baie, Dar n-aveam o damigeana de apă când am plecat, întrebă el din nou, femeia exclamă, Ba da, cum de-am uitat, o damigeana pe jumătate şi alta pe care nici n-am început-o, oh, ce bucurie, nu bea, nu mai bea, îi spunea băiatului, o să bem cu toţii apă curată, pun cele mai bune pahare pe masă şi bem apă curată. Luă de astă dată opaiţul cu ea şi se duse în bucătărie, se întoarse cu damigeana, lumina o traversa şi făcea să scânteieze bijuteria dinăuntru. A aşezat-o pe masă, a adus paharele, cele mai bune pe care le aveau, de cristal fin, apoi, lent, ca şi cum oficia un ritual, le-a umplut. In sfârşit, a spus, Să bem, Mâinile oarbe au căutat şi au găsit paharele, le-au ridicat tremurând, Să bem, a repetat soţia medicului, în mijlocul mesei, opaiţul era ca un soare înconjurat de aştri strălucitori. Când paharele au fost