Au avut o noapte neliniştită. Nebuloase la început, imprecise, visele treceau din adormit în adormit, culegeau de aici, culegeau de dincolo, aduceau cu ele noi amintiri, noi secrete, noi dorinţe, iar cei care dormeau suspinau şi murmurau, Visul ăsta nu e al meu, spuneau, însă visul le răspundea, încă nu-ţi cunoşti visele, aşa a aflat fata cu ochelari negri cine era bătrânul cu legătură neagră care dormea aproape, la doi paşi, aşa a crezut el că a aflat cine este ea, doar a crezut, pentru că nu-i de ajuns ca visurile să fie reciproce ca să fie egale. A început să plouă când s-au ivit zorii. Vântul a izbit de ferestre o rafală care a sunat ca pocnetul a mii de bice. Soţia medicului s-a trezit, a deschis ochii murmurând, Cum plouă, apoi i-a închis din nou, în încăpere continua să fie noapte adâncă, putea să doarmă. Totuşi, după un minut, se deşteptă abrupt cu ideea că are ceva de făcut, fără să înţeleagă încă ce anume, ploaia îi spunea Trezeşte-te, ce vrea ploaia, încet, ca să nu-şi trezească bărbatul, ieşi din cameră, traversă sufrageria, se opri o clipă privindu-i pe cei care dormeau pe canapele, apoi îşi continuă drumul pe coridor până în bucătărie, peste această latură a clădirii ploaia cădea cu mai multă putere, împinsă de vânt. Cu mâneca halatului pe care-1 îmbrăcase şterse geamul aburit al uşii şi privi afară. Cerul era în întregime un singur nor compact, ploaia se prăvălea în torente. Pe podeaua balconului erau îngrămădite rufele murdare scoase de pe ei, era sacul de plastic cu pantofii ce trebuiau spălaţi. Spălatul. Ultimul văl de somn se dădu brusc la o parte, asta trebuia să facă. Deschise uşa, făcu un pas, imediat ploaia o udă din cap până în picioare, parcă stătea sub o cascadă. Trebuie să profit de apă, se gândi. Intră din nou în bucătărie şi, evitând pe cât posibil să facă zgomot, începu să adune lighene, cratiţe, oale, tot ce putea păstra ceva din apa care cobora deasă din cer, în perdele pe care vântul le făcea să oscileze, împingându-le peste acoperişurile oraşului ca pe o uriaşă mătură vuind. Le duse afară, le înşiră de-a lungul balconului, lingă grilaj, acum va avea apă să spele hainele imunde, pantofii infecţi, Să nu se oprească, să nu se oprească ploaia, murmura căutând în bucătărie săpunurile, detergenţii, bureţii, tot ce putea folosi pentru a curăţa cât de cât, barem puţin, această insuportabilă necurăţenie a sufletului. A trupului, rosti, ca pentru a-şi ' corecta gândul metafizic, apoi adăugă, Totuna. Atunci, ca şi cum ar fi fost o concluzie inevitabilă, o conciliere armonioasă între ce a spus şi ce a gândit, îşi scoase dintr-un singur gest halatul ud, si, goală, primind pe trup, când mângâierea, când biciuirea ploii, se apucă să spele rufele, dar şi propriul trup. Forfota apei care o înconjura o împiedică să-şi dea seama imediat că nu mai e singură. La uşa balconului apăruseră fata cu ochelari negri şi soţia primului orb, ce presentimente, ce intuiţii, ce voci interioare le vor fi deşteptat, nu se ştie, de asemenea nu se ştie cum au reuşit ele să găsească drumul, nu merită să căutăm explicaţii, ipotezele sunt deschise. Aju-taţi-mă, vă rog, spuse soţia medicului văzându-le, Cum, dacă nu vedem, întrebă soţia primului orb, Daţi-vă jos hainele, cu cit mai puţin vom avea de uscat după aceea cu atât mai bine, Dar nu vedem, repetă soţia primului orb, Ce contează, spuse fata cu ochelari negri, facem ce putem, Iar eu termin treaba, spuse soţia medicului, o să curăţ ce rămâne murdar, acum la treabă, haideţi, suntem singura femeie cu doi ochi şi şase mâini de pe lume. Poate că, în clădirea din faţă, în dosul ferestrelor închise, câţiva orbi, bărbaţi şi femei, treziţi de violenţa rafalelor constante, cu fruntea lipită de geamurile reci, acoperind cu răsuflarea lor aburul nopţii, îşi amintesc de vremea când, stând ca acum, priveau cum cade ploaia din cer. Nu-şi pot imagina că dincolo sunt trei femei goale, goale cum au venit pe lume, par nebune, trebuie să fie nebune, nişte persoane sănătoase la minte nu s-ar apuca să spele rufe pe un balcon expus observaţiilor vecinilor, mai ales cu această înfăţişare, ce contează că suntem orbi cu toţii, unele lucruri nu se fac, Dumnezeule, cum curge apa pe ele, coboară printre sâni, întârzie şi se pierde în bezna pubisului, îneacă, în sfârşit, şi înconjoară coapsele, poate că, pe nedrept, am gândit urât despre ele, poate că nu ştim să vedem lucrul cel mai frumos şi plin de glorie care s-a petrecut vreodată în istoria oraşului, de pe podeaua balconului cade o pânză de spumă, ce n-aş da să fiu şi eu în ea, căzând interminabil, curat, purificat, gol. Doar Dumnezeu ne vede, spuse soţia primului orb care, în ciuda dezamăgirilor şi contradicţiilor, îşi păstrează neclintită credinţa că Dumnezeu nu e orb, la care soţia medicului răspunse, Nici măcar el, cerul e acoperit, doar eu vă pot vedea, Sunt urâtă, întrebă fata cu ochelari negri, Eşti slabă şi murdară, urâtă nu vei fi niciodată, Dar eu, întrebă soţia primului orb, Murdară şi slabă ca şi ea, nu la fel de frumoasă, dar mai frumoasă decât mine, Tu eşti frumoasă, spuse fata cu ochelari negri. Cum poţi să ştii, când nu m-ai văzut niciodată, Te-am visat de două ori, Când, A doua oară a fost astă-noapte, Ai visat casa pentru că te simţeai sigură şi liniştită, e firesc, după tot ce-am păţit, în visul tău, eu eram casa, şi, având nevoie de un chip ca să mă vezi, 1-ai inventat, Şi eu te văd frumoasă, şi nu te-am visat niciodată, spuse soţia primului orb, Ceea ce demonstrează că orbirea e providenţa urâţilor, Tu nu eşti urâtă, Nu, de fapt, nu sunt, dar vârsta, Câţi ani ai, întrebă fata cu ochelari negri, Mă apropii de cincizeci, Ca mama, Şi ea, Ea, ce, Continuă să fie frumoasă, A fost mai mult decât acum,