Se șterse la ochi și își verifică machiajul în oglindă.

– Hai, Denden, să facem gălăgie.

Desigur că nimeni nu știa unde vor debarca Aliații, dar asta era și ideea. Să-i surprindă pe nemți cu trupele aiurea. Apoi, Maquisul și alți oameni ca ei de prin toată Franța trebuiau să se asigure că aceștia nu-și puteau mișca trupele – grupuri mici de luptători, obiective multiple, lovituri coordonate. Nancy era pe drum douăzeci și patru de ore pe zi, să informeze sabotorii când și unde să întrerupă șinele și să le dădea grenade și explozibili plastici cu care s-o facă. Stâlpii de telegraf și cablurile de înaltă tensiune urmau să fie date jos ca după viscol, fabricile de mașini grele urmau să-și înceteze activitatea și toate stațiile de emisie din Cantal să fie reduse la o ploaie de scântei.

Nu fu nevoie să aștepte o săptămână. Următoarele versuri din poezia lui Verlaine fură transmise târziu pe data de 5 iunie și Nancy, Gaspard, Fournier și Tardivat își strânseră oamenii a doua zi, dis-de-dimineață.

Aveau în jur de o sută dintre cei mai buni luptători pe platou și încă cincizeci de tineri pregătiți s-o ia din loc pentru a transmite ordinele celorlalte tabere risipite. Jumătate purtau gecile de piele furate de Fournier, restul o combinație încropită de haine de țărani, bocanci militari britanici și berete. Nancy se cățără pe un buștean de la marginea rândului de copaci și se uită în jos la ei. Niște amărâți murdari și rufoși, dar fiecare dintre ei avea un revolver la brâu, un Bren pe umăr și un pachet de explozibil în rucsac. Și le ardeau tălpile să înceapă.

– Bărbați ai Franței! le strigă Nancy. Astăzi este ziua pe care o așteptam. Eliberarea Franței a început. Știți ce aveți de făcut, așa că s-o faceți cum trebuie. Luați-vă țara înapoi și să le dăm nemților șutul în coaie pe care-l merită.

Toți urlară ca maniacii, apoi liderii de echipă îi conduseră în grupuri înainte ca ecoul să se liniștească. Denden îi oferi mâna lui Nancy, iar ea i-o apucă pentru a sări de pe buștean.

– De-a dreptul churchillian, draga mea!

– Mon colonel?

Era Mateo, deja echipat, care îi întindea rucsacul. Ea îl luă și-l puse în spate.

– Sigur nu vrei să vii, Denden?

– Nu, mulțumesc. Ridică mâinile. Prea multe arme implicate. Mami o să stea acasă și o să pregătească totul pentru când vă întoarceți. Se agită să-i verifice rucsacul. Ai grenade? Revolver? Explozibil? Funie? Camarazi însetați de sânge? Își lăsă ochii să plutească spre Tardivat, spre cei trei luptători spanioli și spre restul oamenilor pe care îi lua Nancy cu ea. Da, văd că ai. Apoi zâmbi. Să te joci frumos, Nancy, și să vii acasă.

Nancy îi trimise un sărut și apoi își conduse oamenii spre pădure.

Capitolul 41

Toate ghidurile turistice despre frumusețile regiunii Auvergne publicate înainte de război recomandau plăcerile călătoriei cu trenul. Panoramele oferite călătorului din confortul vagonul de clasa întâi, văi adânci, munți împăduriți și peisajele montane inedite erau, susțineau ei, de neratat. Și fiecare călător trebuia să treacă prin experiența acelui triumf al ingineriei construit de geniul consacrat, Gustave Eiffel, viaductul Garabit. Ghidul lista cifrele cu un fior de plăcere: anvergura arcadei de aproape 165 de metri, un arc lin care se înalță la 125 de metri peste râul Truyère într-o dantelărie elegantă de fier forjat. O minune. În egală măsură o operă de artă și un miracol al tehnicii.

Și Nancy avea de gând să-l facă țăndări.

Nimeni nu mai călătorea acum cu trenul de plăcere. Șinele erau artere întunecate și șerpuitoare care transportau oamenii și armele germanilor spre nord și spre sud, prin inima Franței, cu trenuri militare, greoaie, de fier, înțesate cu soldați și fum de țigară, care acum se îndreptau spre punctele de aterizare ale Aliaților. Aliații reușiseră să-și țină planurile ascunse, dar Nancy auzise că se pregăteau întăriri pentru zonele de debarcare din sud și nord, iar germanii erau obligați să aștepte ca să vadă în ce parte s-o ia.

În timp ce-și împacheta rucsacul, Nancy află locul de debarcare de la vocea caldă de la Ici Londres. Normandia. Și-ar fi pariat verigheta pe Calais, dar nu, era departe. Pe malurile reci ale Atlanticului, prin ceață și spumă, mii de soldați se chinuiau să răzbească prin nisip, iar acum începea cursa. Dacă naziștii reușeau să-și aducă oamenii și armamentul pe acele plaje în următoarele zile, Aliații ar fi putut fi împinși înapoi în mare. Dacă Rezistența reușea să-i oprească, să le pună bețe în roate, să blocheze și să întrerupă arterele, măreața mașinărie de război germană s-ar fi blocat și sângerat, iar trupele de pe plajele din Normandia ar fi putut rezista să-și croiască drum cu forța în Franța.

Fournier conducea o echipă de oameni care să distrugă un capăt de linie la sud de Clermont-Ferrand; Gaspard urma să distrugă un tren cu combustibil care venea dinspre coastă, apoi și fabrica de combustibil, iar Nancy, Tardivat și echipa lor urmau să distrugă podul lui Eiffel de peste Truyère.

Era principala țintă pe care o primise