la câteva zile după ce Buckmaster îi pusese pistolul la tâmplă și despre care spusese el însuși că era o nenorocire. Grinzi de oțel nituite, o împletitură de metal complexă, o bestie echilibrată perfect și care putea rezista la o sumedenie de lovituri într-o sumedenie de puncte și tot nu ar fi căzut. Dar trebuia să dispară. Dacă germanii nu o puteau folosi, rețeaua lor avea de suferit, iar dacă celelalte grupuri ale lui Nancy reușeau să-și doboare țintele – posturi de centralizare, noduri de cale ferată, zone în care șinele virau – rețeaua nemților ar fi fost sugrumată și reparațiile ar fi durat luni bune.

Inginerii din Londra, care văzuseră desene vechi, cărți poștale și fotografii de recunoaștere neclare sau pe cele aduse de unul dintre ei după o minunată excursie cu motoreta prin zonă, spuseseră că punctul-cheie care trebuia atacat era partea cea mai înaltă a arcadei, pe unde treceau șinele de tren, dar ca să fie siguri, cel mai bine ar fi fost să detoneze când trecea un tren. Cu o greutatea în plus, arcul mai mult ca sigur s-ar fi prăbușit. Erau siguri de asta. Nancy și-i imagina cum își scot pipele din gură și ridică din umeri în jurul unei mese pe Baker Street. Aproape sigur.

Păruse destul de simplu când îi spuseseră despre asta la Londra, dar când Nancy văzuse podul pentru prima dată, la o săptămână după ce aterizase, fusese foarte descurajată. Era o monstru. Cifrele din ghid nu însemnau nimic până nu stăteai sub el, cu capul dat pe spate și privind cum se înalță deasupra ta în văzduh.

Malurile de pe fiecare parte a podului erau aproape verticale, așa că trebuia să cobori pe o pantă acoperită de boschete și să ocolești pilonii masivi de piatră ca să ajungi la baza arcului. Ai fi putut să te apropii dinspre nord, dar pentru că malul acela avea o pantă mai lină, asta însemna că era mult mai ușor pentru cineva cu o pușcă și o mână sigură să te prindă înainte să ajungi acolo sau să te azvârle în râpă de pe arc înainte să ajungi la jumătatea drumului. În fotografiile făcute înainte de război, erau scări de metal pe marginea pilonilor de beton de pe fiecare mal, dar germanii le demontaseră cu lămpi de sudură.

Dacă însă reușeai să ajungi în vârful pilonului, acolo era o scară îngustă de oțel care ducea până în vârful arcului. Singura problemă era că, având în vedere dantelăria deschisă de oțel, ar fi fost al naibii de evident dacă o mână de maquisarzi se urcau până acolo cu niște calupuri grele de explozibil în spinare.

Nemții știau că viaductul era vital și îl păzeau bine. Nancy îi supraveghease destul de mult, stând în ploaia de primăvară, cu un carnețel și o butelcuță, ca să-i rețină pe unii dintre oamenii care îl păzeau. Trei patrule erau în mișcare tot timpul, mergeau în sus și în jos pe pasarelele înguste din vârful podului. Cu zece minute înainte să vină un tren, suna un clopoțel pentru a le da timp să se dea la o parte și mereu o făceau în fugă. Foarte corect. Alte patru patrule mergeau de-a lungul și de-a latul malurilor râului și își construiseră niște gherete din lemn ca turnurile de veghe dintr-un lagăr, de fiecare parte a podului, echipate cu mitraliere grele. Nancy și Tardivat își storseseră creierii încercând să găsească cum să facă cu ei.

Mai era o problemă și anume cum să afle când treceau trenurile. Nancy era destul de sigură că nu vor mai respecta orarul odată ce vor afla despre invazie.

Aveau nevoie de o diversiune care să le mascheze venirea și să prindă în ambuscadă patrulele de pe malul din nord. Apoi, Nancy, Franc și Jean-Clair urmau să coboare în fugă povârnișul, să se urce pe piloni, să sprinteze pe scările înguste, să planteze încărcăturile astfel încât să se detoneze când trecea trenul și să fugă înapoi pe unde veniseră. Destul de simplu.

Diversiunea fusese ușor de pregătit. Destul de ușor. Un poduleț îngust de mașini, un frate urât al superbului arc al lui Eiffel, traversa râul la vreo 350 de metri în amonte. Trebuia să dispară. Rodrigo conducea echipa. Urmau patrulele de pe mal. Tardivat, Juan și Mateo rămâneau pe loc ca să distragă oamenii de sus. Totul trebuia să fie rapid. Sigur, puteau să aibă noroc și să scape de patrule, să planteze încărcăturile și s-o șteargă fără să se prindă germanii, dar era al dracului de riscant. Dacă erau văzuți prea devreme, oamenii din turnurile de pază ar fi avertizat trenul, care s-ar fi oprit înainte să ajungă la pod. Chiar dacă încărcăturile erau detonate, podul lui Eiffel s-ar fi putut repara și, în loc să le dea o lovitură sub centură, toată chestia ar fi fost doar un pic enervantă. Nancy nu avea chef să fie doar un pic enervantă.

Capitolul 42

Un bărbat între două vârste, îmbrăcat în salopetă, pedala încet pe un drum lăturalnic dinspre Saint-Georges. Roata din față a bicicletei scârțâia la fiecare rotire. La un moment dat bărbatul auzi un fluierat încet de pe malul abrupt de deasupra lui. Se dădu jos de pe bicicletă, își aprinse pipa și așteptă. Trimise un nor de fum molcom în aer și atunci Nancy și Tardivat ieșiră dintre copaci și îl salutară.

El nu se deranjă să vorbească, doar le întinse o foaie de hârtie, își întoarse bicicleta în drum și o porni din nou. Nancy l-ar fi pupat dacă ar