mai fi stat un pic. Era un conductor de tren care iubise timp de treizeci de ani fiecare locomotivă, fiecare șină și traversă din sectorul lui și acum făcea tot ce putea pentru a ajuta Rezistența să le distrugă. Doar să nu-l rogi să stea de vorbă. Nancy era destul de sigură că putea să se bazeze pe el, dar stabiliseră această întâlnire în ziua în care fuseseră transmise primele versuri din poezie și nu era sigură dacă auzise și următoarele versuri transmise seara anterioară pe Ici Londres până nu auzise scârțâitul bicicletei lui.

– Cât timp avem la dispoziție? întrebă Tardi studiind foaia.

– Patruzeci de minute.

Recuperară restul echipei din ascunzătoarea în care se aflau la oarecare distanță de drum și, fără să fie văzuți, trecură râul Ruisseau de Mongon, un afluent mic și aprig al râului Truyère, ferindu-se pe după fagi și pini. Nancy era recunoscătoare pentru fiecare clipă pe care o petrecea pe aceste poteci și pentru fiecare oră de antrenament fizic îndurate în timpul instruirii. Urcușul era groaznic; fură nevoiți să se târască din copac în copac până ajunseră la un promontoriu îngust de unde vedeau și drumul și podul de cale ferată.

Nancy își scoase oglinjoara și Tardivat ridică sprâncenele.

– Arăți superb, mon colonel, te asigur.

– Lasă gluma, Tardi, spuse ea, dar strică oarecum efectul scoțând limba la el.

Verifică poziția soarelui, își deschise oglinjoara și o întoarse încât să trimită trei străfulgerări rapide. De sub ei, de pe râu, le răspunse o altă licărire. Nancy semnaliză din nou cu oglinda, de două ori de data asta.

– Vor detona în douăzeci de minute? întrebă Tardi, privindu-și ceasul.

– Da. Acum o luăm și noi din loc? Aveți vreo nelămurire în legătură cu planul?

Jean-Clair dădu ochii peste cap.

– Mon colonel, pot desena podul ăsta și-n somn și de fiecare dată când înghit simt gust de metal. Își bătu rucsacul. Putem să-l aruncăm în aer acum?

Nancy își simți buzele zvâcnind într-un zâmbet, degetele o gâdilau. Asta înseamnă să trăiești, se gândi ea. Asta însemna viață.

– Recepționat.

Tardi, Mateo și Juan porniră primii, apoi, opt minute mai târziu, îi urmară Nancy cu Franc și Jean-Clair, rămânând sus pe povârniș, ascunși printre copaci și privind în vale la linia de jos, patrulată de germani și care șerpuia pe lângă râu, la jumătatea distanței dintre ei și apă. Nancy se apropie cât de mult putu fără să piardă acoperirea oferită de copaci; mai erau o sută de metri de teren deschis care cobora foarte abrupt până la piloni.

– Gata?

Cei doi bărbați dădură din cap fără să se uite la ea, concentrați doar pe baza podului. Mateo își tot încleșta și descleșta pumnii.

Nancy se uită la ceas.

– Acum!

Un tunet înfundat se auzi dinspre podul de mașini, apoi încă o explozie mai ascuțită și Nancy văzu o măreață pală de fum și piatră cum se revarsă ca o fântână arteziană din mijlocul râului. Franc și Jean-Clair porniră la vale în același timp; ea nu putu să reziste și se întoarse să vadă patrula de la marginea de vest a cărării cum se răsucește în direcția sunetului, drept în focurile de mitralieră din copaci. Se prăvăliră la pământ.

Apoi fugi și ea.

Jean-Clair se cățărase deja în vârful pilonului de beton, la șase metri deasupra capetelor lor, legase o funie și le-o aruncă. Mama lui avusese dreptate în legătură cu abilitățile lui de cățărător și avea de ce să fie mândră, era ca un șobolan pe-o țeavă, dragul de el. Despre Franc, sora lui îi spusese că obișnuia să se furișeze de-acasă ca să-și viziteze prietenele în Montluçon, ieșea pe întuneric pe fereastra de la dormitor și pe acoperiș. De când i se alăturaseră oamenii lui Gaspard, Franc fusese incredibil de respectuos față de ea, încercând să se revanșeze pentru faptul că plănuise s-o omoare în prima zi. Amândoi erau deja destul de abili cu explozibilul, se purtau cu multă atenție cu cărămizile mortale. De aceea, ei erau echipa de pod.

Nancy se urcă pe zid, lăsându-se în sfoară, iar Franc o urmă. Jean-Clair strânse sfoara și o puse la loc în sac, iar ea își verifică din nou ceasul.

– Cincisprezece minute.

Dinspre podul de mașini venea sunetul focurilor de armă răzlețe. Rodrigo și echipa lui primiseră ordine să încerce să-i țină pe germani ocupați cât se poate de mult.

Nancy, Franc și Jean-Clair începură să urce treptele de metal. Nu te uita în sus, nu te uita în jos. Încrengătura de bare de metal tăia lumea în forme imposibile. Romburi sucite de cer și râu, maluri și păduri. O balustradă ar fi fost bună în orice caz. Te-ai fi gândit că cel mai mare inginer din Franța ar fi putut lua în considerare asta. Dar de unde!

Patrulele din vârful podului și