class="t9">ii raselor umane (1853-1855) a exercitat o pronunţată influenţă asupra gândirii filosofice şi politice din Europa şi îndeosebi din Germania. Tema eseului este ideea că rasa reprezintă factorul decisiv în cadrul evoluţiei istorice; există rase „superioare” şi rase „inferioare”, locul de frunte revenind „rasei ariene” (termen utilizat în general ca sinonim pentru vorbitorii de limbi indo-europene), îndeosebi popoarelor nordice. În plus, Gobineau, convins de inferioritatea încrucişării raselor, consideră metisarea un adevărat dezastru. Ideile sale vor primi un nou impuls din partea ginerelui lui Wagner, englezul Houston Stewart Chamberlain, a cărui principală lucrare, intitulată Die Grundiagen des neunzehnten Jahrbunderts (Bazele secolului al XIX-lea, 1899), glorifică rolul istoric al teutonilor. Nu mai era nevoie decât de un singur pas mic în aceeaşi direcţie pentru a se ajunge la concluzia că ţiganii, ca popor, nu mai aveau deloc posibilitatea să se elibereze de lanţurile originii lor rasiale. Acest pas este făcut în momentul în care doctrinele biologice, stimulate de lucrarea lui Cesare Lombroso L’uomo delinquente (Omul delincvent), în care se subliniază originea atavică a crimei, vor revoluţiona criminologia. Trecând în revistă perversiunea morală a popoarelor inferioare, Lombroso nu are deloc cuvinte de laudă la adresa ţiganilor, întărind chiar opinia pe care unii politicieni în domeniul prevenirii criminalităţii înclinau deja s-o aibă faţă de aceştia. După Lombroso, ţiganii erau îngâmfaţi, neruşinaţi, risipitori, leneşi, gălăgioşi, violenţi şi desfrânaţi, amatori de stârvuri, ba chiar suspecţi de canibalism. Unica sa laudă, plină însă de invidie, la adresa măiestriei ţiganilor din Ungaria în domeniul muzicii se rezumă la a reprezenta „o nouă dovadă a geniului care în combinaţie cu atavismul poate fi regăsit într-un criminal”. Şi mai cuprinzător, mişcarea intitulată darwinismul social, puternic susţinută după 1890, ajunge la concluzia că factorul biologic este singurul factor absolut din toate domeniile vieţii: statul modern, în loc să acorde protecţie celor slabi, ar face mai bine să îşi îndrepte atenţia spre încurajarea elementelor biologice valoroase, utilitatea socială sau însuşirile biologice ale individului devenind astfel unitatea de măsură a valorii sociale a acestuia. „Combaterea neplăcerilor produse de ţigani”

Reînvierea migraţiei înspre Occident nu a dus la implicarea unui număr mare de ţigani, dar a fost totuşi vizibilă. Nou-veniţii aveau un aspect ciudat, nume la fel de ciudate şi, practic, nu aveau cum să nu atragă atenţia oficialităţilor asupra lor. Pentru început, se poate spune că observaţiile tot mai numeroase au condus în principal la intensificarea unor măsuri deja existente. Uneori au generat totuşi restabilirea unui sistem cu caracter agresiv, căzut între timp în desuetudine. Ţările de Jos reprezintă un bun exemplu în acest sens.{232} După aparentul succes al „heidenjachten” (vânătorilor de ţigani) din secolul al XVIII-lea (v. p. 165), autorităţile de aici par să fi uitat faptul că ţiganii reprezentau o categorie de oameni ce necesita un tratament special: între 1799 şi 1868, documentele oficiale olandeze păstrează tăcerea cu privire la Heidens şi Egyptenaars (păgâni şi egipteni), în ciuda indiciilor că, pentru o parte a acestei perioade măcar, nomazii din Ţările de Jos, similar ţiganilor sinti din Germania, au activat ca artişti (lăutari, păpuşari etc.). Când, în 1868, încep să sosească căldărarii din Ungaria şi ursarii din Bosnia, miopia autorităţilor începe să dispară. În ciuda hainelor zdrenţuite, aceştia se dovedesc a fi destul de bogaţi, aflându-se în acelaşi timp şi în posesia unor documente de călătorie valabile (principalele două criterii în reglementările privind străinii), dar funcţionarii oficiali ai guvernului central, devenind tot mai neliniştiţi şi preluând o denumire din limba germană, încep să convingă autorităţile care emiseseră aceste reglementări să interzică accesul sau şederea ţiganilor (Zigeuner). Ţiganii aparţinând grupării sinti încep să simtă că noua atitudine li se aplică şi lor. Unul dintre motivele îndărătniciei olandezilor îl reprezintă faptul că, odată sosit timpul pentru plecarea ţiganilor aflaţi vremelnic în Olanda, ţările învecinate nu s-au arătat deloc dispuse să îi primească. Se naşte astfel o modă molipsitoare în ceea ce priveşte măsurile cu caracter restrictiv, îndeosebi la frontierele germane.

Statele germane nu au încetat niciodată să manifeste suspiciune faţă de ţiganii nomazi, astfel ca pe la mijlocul secolului al XIX-lea, nou-veniţii au devenit principala preocupare a acestora. În Marele Ducat de Baden, de exemplu, un decret din 1855 atrage atenţia că „în ultimul timp ţiganii din Alsacia au început în mod frecvent să pătrundă în ţară şi să pribegească cu familiile lor, sub pretextul de a face negoţ, dar în principal cu scopul de a cerşi sau de a se îndeletnici cu lucruri ilicite”. Chiar şi după proclamarea noului Imperiu German şi după anexarea Alsaciei şi Lorenei în 1871, landurile imperiului nu vor renunţa la controalele de la frontierele interne: fiecare land era încă răspunzător pentru propria administraţie, pentru elaborarea şi punerea în aplicare a politicii faţă de ţigani. În 1886, Bismarck, cancelarul imperiului, îşi asumă sarcina de a atrage atenţia guvernelor landurilor asupra unei uimitoare creşteri a numărului de „plângeri cu privire la pagubele cauzate de cetele de ţigani pribegind de colo, colo, în interiorul hotarelor imperiului, cât şi la molestarea de către aceştia a populaţiei”. Bismarck subliniază, pe de altă parte, deosebirea fundamentală ce trebuie făcută între ţiganii din străinătate şi cei având cetăţenie germană{233}. Între timp, landurile mai mari, cel puţin, se apropiaseră deja de această atitudine. În ploaia de decrete care a urmat îndemnului lui Bismarck, politica tipică adoptată va urmări două ţeluri: excluderea sau debarasarea de ţiganii sosiţi din străinătate şi sedentarizarea ţiganilor indigeni, dacă aceştia din urmă erau încă nomazi. Documentele oficiale nu au căutat totuşi să se refere la ţigani într-un sens strict rasial, întrucât, pentru evitarea problemelor legate de definiţie, s-au folosit adesea expresii de tipul „ţiganii şi acele persoane călătorind după maniera ţiganilor”. Problema ţiganilor sosiţi din străinătate va rămâne în primii ani ai noului Reich o preocupare de maximă importanţă şi atunci când Curtea imperială de justiţie va solicita, în 1889, prezentarea unor situaţii în acest domeniu, se vor raporta, de regulă, succese.

După cât se pare, Germania nu a întâmpinat nicio dificultate în privinţa cooperării cu statele învecinate pentru