a-i ţine în şah pe ţigani. Directiva pentru combaterea neplăcerilor produse de ţigani (Bekămpfung des Zigeunerunwesens), emisă în 1906 de Ministrul de Interne al Prusiei, menţionează nu mai puţin de nouă convenţii bilaterale încheiate cu Austro-Ungaria, Belgia, Danemarca, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Rusia şi Elveţia. Intre timp, Prusia îşi concentrează tot mai mult atenţia asupra ţiganilor indigeni care s-au încăpăţânat să rămână la viaţa nomadă şi trece la aplicarea unor măsuri de felul celor prevestite de Bismarck. Soluţia o va reprezenta autorizaţia fără de care nu se putea practica o meserie ambulantă, metoda utilizată urmărind înăbuşirea solicitării de autorizaţii printr-o serie de cerinţe de ordin birocratic, meticulos aplicate. Acestea includeau dovada domiciliului stabil, absenţa condamnărilor grave, un nivel satisfăcător de educaţie dat copiilor şi rapoarte corecte în ceea ce priveşte impozitarea. În mod surprinzător totuşi, mulţi dintre ţigani au reuşit să obţină actele necesare. Înalţii funcţionari din Prusia au acceptat bucuroşi principiul sedentarizări ţiganilor, cât timp aceasta nu urma să se întâmple pe plan local. Acest lucru ar fi supus comunitatea la mari cheltuieli, aşa că a existat un motiv puternic de a-i împinge pe ţigani mai departe, chiar şi cu preţul emiterii de autorizaţii pentru nomazi{234}.

Prusia nu se afla însă nici pe departe în fruntea statelor germane în privinţa exercitării unor asemenea controale. După un început mai greoi, în frunte s-a instalat Bavaria{235}. Între anii 1800 şi 1850 arhivele bavareze nu consemnează prea multe mărturii ale unei preocupări speciale în legătură cu ţiganii, care vor fi consideraţi, în general, drept una dintre categoriile de haimanale. Începând cu mijlocul secolului se manifestă o preocupare crescândă de excludere a ţiganilor străini, iar sistemul de acordare a autorizaţiilor pentru negustorii ambulant:, devine un instrument de atac. Prima măsură contra ţiganilor luată în Bavaria în secolul al XIX-lea datează din 1895. Este vorba de un decret ce stipulează controlul strict al actelor ţiganilor, la frontieră sau în interiorul ţării, retragerea permiselor de muncă oriunde s-ar fi aflat aceştia şi controlul strict (pe cheltuiala ţiganilor) al tuturor cailor, pentru prevenirea răspândirii bolilor infecţioase. Chiar şi după depăşirea acestor impedimente, ţiganii trebuiau ţinuţi în continuare sub supraveghere atentă. În 1899, la München se înfiinţează o agenţie de colectare şi colaţionare a mărturiilor în legătură cu apariţiile ţiganilor, a măsurilor luate împotriva acestora, după care se începe înregistrarea datelor într-un registru special. Odată cu acumularea acestor date se ajunge la concluzia că firea ţiganilor se află în plină schimbare: ţiganii „veritabili” devin tot mai rari, iar cetele care se fac remarcate pribegesc îmbrăcate asemănător ţiganilor, sub pretextul negoţului cu cai şi cu parfumuri, sau de a fi lăutari. De fapt însă, cetele trăiesc din cerşit şi din furat, alcătuite fiind din persoane provenind din Ungaria, nemţi lipsiţi de adăpost, ursari din Bosnia şi lăutari din Boemia.

Această agenţie müncheneză va sta la baza a două iniţiative majore. Alfred Dillmann, directorul agenţiei, publică în 1905 Cartea ţiganilor (Zigeuner-Buch), ca instrument de sprijin pentru poliţia din Bavaria şi din landurile învecinate în acţiunea de eradicare a ceea ce autorul numeşte în mod repetat „pacostea ţigănească” (Ziegeunerplage). În manualul sau, acesta, în mod lăudabil, identifică nu mai puţin de 3 350 de ţigani şi de alţi nomazi. Pentru mai puţin de jumătate dintre aceştia, Dillmann indică locul de origine, dar dintre cei identificaţi, majoritatea (circa 20% din toate înregistrările) provin din Austro-Ungaria (îndeosebi Boemia şi Austria) şi doar vreo douăzeci de inşi din Bosnia, Croaţia, Slovenia, Galiţia şi Ungaria. La doi ani după apariţia cărţii, numărul de intrări făcute în registrul de la München va creşte la peste 6000. Ca urmare a celei de a doua iniţiative se va convoca, în decembrie 1911, o conferinţă cu alte şase landuri, în scopul coordonării activităţii şi lărgirii ariei registrului de la München, prin atragerea în această acţiune a arhivelor de date ale acestora. Izbucnirea Primului Război Mondial va întârzia însă orice altă activitate practică ulterioară. După o altă conferinţă în 1925, Bavaria va trece în frunte prin adoptarea în 1926 a unei legi prin care sedentarizarea devenea obligatorie şi se autoriza trimiterea ţiganilor şi a altor trântori (Arbeitsscheue) dacă nu aveau serviciu, în azilele pentru săraci, pentru o perioadă de timp de până la doi ani, din motive de siguranţă publică. Pentru atingerea acestui ultim ţel nu mai conta deloc dacă ţiganii erau sau nu nomazi. Justificarea dată în faţa adunării legislative din Bavaria s-a făcut în următorii termeni: „Prin natura lor aceşti oameni se opun oricărui fel de muncă şi le vine greu să tolereze orice fel de restricţie adusă vieţii de nomad; din acest motiv nimic nu-i afectează mai tare decât pierderea libertăţii combinată cu munca forţată.” În aprilie 1929, aria de colectare a agenţiei de la München se extinde la întreaga suprafaţă a Germaniei şi Comisariatul poliţiei criminale din Germania îi va schimba denumirea în Biroul Central de Combatere a Infracţiunilor Comise de Ţigani. În ansamblu, Republica de la Weimar a reuşit să înfăptuiască un volum mare de muncă preliminară pentru regimul care avea să urmeze…

Exemplul bavarez a fost cât se poate de influent în acest sens. Conducerile altor poliţii s-au convins şi ele de existenţa problemelor generate de ţigani şi de necesitatea luării unor măsuri similare. În Elveţia, a cărei invitaţie, adresată în 1909 celor patru vecini ai săi, de înfiinţare a unui organism internaţional pentru schimbul de informaţii cu privire la ţigani va rămâne fără răspuns, Ministerul Justiţiei organizează un registru naţional bazat pe modelul celui de la München{236}. Celei ma mari opere de binefacere pentru copii îi va reveni însă meritul de a fi inaugurat cel mai susţinut program de stârpire a nomadismului din Elveţia. În 1926, foarte respectabila fundaţie Pro Juventute se hotărăşte ca, în conformitate cu teoriile despre eugenie şi progres, la modă în acea vreme, copiii nomazilor (Jemsebe), acolo unde era posibil, să fie instalaţi în alt mediu, pentru a putea fi apoi reorientaţi către tendinţa