generală de evoluţie a societăţii. Şi astfel a început sistemul prin care copiii au fost luaţi de lângă părinţi, fără consimţământul acestora din urmă, li s-a schimbat numele, după care au fost plasaţi în cămine de îngrijire. Aceste răpiri instituţionalizate au continuat până în 1973, răstimp în care peste 600 de copii au fost îndepărtaţi în mod forţat de familiile lor{237}.

Franţa a urmat o altă cale. Aici schimbările decisive se vor produce în cele două decenii premergătoare declanşării Primului Război Mondial{238}. În martie 1895 se efectuează un recensământ al tuturor „nomazilor, ţiganilor şi vagabonzilor”. O comisie specială de analizare a rezultatelor va raporta în 1898 că numărul total de nomazi se cifrează la 400.000, iar dintre aceştia vreo 25.000 sunt „ţigani ce se deplasează în cete şi caravane”. Recensământul a reuşit să surprindă diversitatea etnică a populaţiei nomade din Franţa. Există un mare număr de manouches (echivalentul în franceză al nemţescului „sinti”), dintre care mulţi se refugiaseră din Alsacia şi din Lorena, odată cu anexarea acestor provincii de către Germania, în timp ce alţii purtau nume pe care ţiganii din Franţa le adoptaseră cu secole înainte. Majoritatea celor înregistraţi erau de naţionalitate franceză, deşi în Auvergne se găseau şi mulţi nomazi italieni; unii erau ţigani sinti din Piemont: împletitori de coşuri, boccegii, acordeonişti. Nu prea se făceau remarcate familiile din centrul sau răsăritul Europei. Începând cu 1907 se comunică forţelor de poliţie să fotografieze „vagabonzi, nomazi şi ţigani” oriunde s-ar afla aceştia, şi să trimită informaţiile unui birou central aflat la Paris. În acelaşi timp, parlamentarii au început să se agite în legătură cu ravagiile făcute de ţigani. În cele din urmă, în iulie 1912 se va adopta o lege care stipulează introducerea unui carnet anthropométrique pentru nomazi, indiferent de naţionalitatea acestora. Acesta era un document de identitate cuprinzând date personale, fotografii, amprente digitale şi numărul de înmatriculare al vehiculului; fiecare persoană trebuia să posede un atare carnet, iar capul familiei avea nevoie şi de un carnet colectiv care să îi cuprindă pe toţi membrii familiei, un document de vreo 100 de pagini care trebuia ştampilat în fiecare comună, la sosire şi la plecare. Carnetul a dat naştere la hărţuiri de tot felul, deschizând calea somaţiilor şi chemărilor în judecată, în cazul lipsei acestuia la ieşirea din casă (de exemplu în cazul reţinerii de către poliţie pentru control). Multe comune vor trece, în plus, la ridicarea de panouri de avertisment cu textul: Interdit aux nomades (interzis nomazilor). Acest sistem de control avea să dăinuie în Franţa aproape 60 de ani.

Şi în Marea Britanie, către sfârşitul secolului al XIX-lea s-au făcut o serie de presiuni pentru înregistrarea ţiganilor, stimulate fiind în mare parte de către o singură persoană. S-a încetat scoaterea în evidenţă a ţiganilor cu scopul de a li se acorda un tratament legislativ special, dar au fost afectaţi de o gamă largă de legi cu un caracter mai general, cum ar fi cele care se ocupă de boccegii, de vagabondaj, de sănătatea publică, de izlazuri şi de împrejmuiri. Poziţia lor devine şi mai vulnerabilă pe măsură ce urbanizarea face ca aceştia să fie socotiţi ma; inoportuni, iar serviciile lor mai puţin necesare. Nimeni nu părea să dorească asimilarea „ţiganilor veritabili”. Ţinta au reprezentat-o, în schimb, acei nomazi al căror mod de viaţă intra în conflict cu interesele societăţii sedentarizate. Faptul că, în practică, soarta unui anumit grup era în mod inextricabil legată de a altuia a fost după toate aparenţele ignorată{239}. Dând dovadă de un devotament orb şi de un dispreţ sincer faţă de bunăstarea propriei familii, filantropul George Smith „din Coalville”, după cum îi plăcea să-şi spună, începe după 1870 să facă presiuni în direcţia îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale copiilor din cărămidarii, ale locuitorilor subteranelor şi în cele din urmă ale ţiganilor, pe care, asemuindu-i cu sălbaticii şi animalele, îi acuză de o lipsă totală de moralitate. Reuşeşte să-şi facă multă publicitate în presă şi stăruinţele lui vor da rezultate, în măsura în care o serie de proiecte de lege referitoare la locuinţele mobile, iniţiate de el, ajung în parlament în perioada 1885-1894. Smith dorea ca toate locuinţele mobile să fie înregistrate, să corespundă standardelor prevăzute de lege şi, pe timp de zi, să fie supuse controlului, în vreme ce copiii ţiganilor şi ai locuitorilor din furgoane trebuiau să facă dovada unui minimum de prezenţă la şcoală. Ţelul urmărit era, în consecinţă, asimilarea socială. Proiectul de lege avea să cada însă, ori de câte ori acesta convingea pe cineva să-l introducă în parlament, şi în cele din urmă va sucomba în 1895, odată cu iniţiatorul său, deşi majoritatea ţelurilor urmărite, altele decât înregistrarea ţiganilor, vor apărea în diferite legi până în 1936.

Parţial, opoziţia faţă de ideile lui Smith s-a născut în baza libertăţilor cetăţeneşti, parţial însă de teama coruperii altor şcolari. Principala rezistenţă va veni, în cele din urmă, din partea breslei circarilor, fondată în 1889 pentru apărarea intereselor celor de prin bâlciuri şi iarmaroace, şi îndeosebi pentru a face trafic de influenţă împotriva propunerilor lui George Smith din Coalville. Din breaslă făceau parte şi câţiva ţigani circari, dar la conducerea ei erau persoane din afara etniei care încercau să asigure poziţia membrilor, distanţând-o cât se poate de mult de ţigani. În afară de aceasta, nu a mai existat o altă organizaţie care să încerce să promoveze o opinie în favoarea celor în pericol de a fi afectaţi. Deşi câţiva gadie (al căror interes fusese în mare măsură trezit de lucrările lui George Borrow – v. p. 216) vor înfiinţa în 1888 o Societate pentru Tradiţia şi Folclorul Ţiganilor, problemele politice ale vremii se vor bucura de o atenţie limitată în paginile revistei societăţii. Societatea rezistă până în 1892, activitatea ei fund reluată în 1907 şi desfăşurându-se, cu scurte întreruperi, până în zilele noastre. Reuşind să atragă în rândurile ei majoritatea specialiştilor din Europa şi din America de Nord în domeniul tradiţiilor şi limbii romani, societatea şi-a