stabilit ca obiectiv principal culegerea de studii în domeniu, bucurându-se de mult succes în acest sens. Ea şi-a propus să influenţeze opinia publică referitor la tratamentul ce trebuie aplicat ţiganilor, dar doar începând din 1908, când se vor face iar încercări de adoptare a proiectului de lege privind locuinţele mobile{240}. Holocaustul uitat

Când Partidul Naţional-Socialist ajunge la putere în Germania, în urma alegerilor din 1933, acesta moşteneşte un aparat juridic bine pus la punct pentru supravegherea multor grupuri sociale pe care le considera indezirabile. Acest lucru nu-i opreşte însă pe purtătorii săi de cuvânt să-şi bată joc de atitudinea blândă, larg răspândită printre predecesorii lor. Georg Nawrocki, unul dintre aceştia, va scrie următoarele rânduri în Hamburger Tageblatt din august 1937: „În conformitate cu slăbiciunea internă şi înclinarea spre minciună, Republica de la Weimar nu a dat dovadă de intuiţie în abordarea chestiunii ţigăneşti. Pentru aceasta, populaţia sinti reprezenta, în cel mai bun caz, o preocupare de ordin infracţional. Noi, în schimb, vedem chestiunea ţigănească, mai presus de toate, drept o problemă rasială, care trebuie rezolvată şi care este pe cale de rezolvare.”{241} De fapt, singurele două grupuri etnice pe care ideologia naţional-socialistă le-a desemnat pentru exterminare au fost evreii şi ţiganii.{242}

Noul punct de vedere însemna totuşi că era necesară o definire exactă a acelor persoane descrise ca „Zigeuner” (ţigani) şi cum urma să se facă deosebirea din punct de vedere rasial faţă de alţi cetăţeni ai Reichului, Această nevoie devine cu atât mai presantă cu cât în 1935 se vor introduce aşa-numitele Legi de la Nümberg pentru delimitarea cadrului care să stea la baza obţinerii deplinei cetăţenii şi mai ales într-un moment în care comentariile făcute pe marginea lor încep să-i trateze pe ţigani la fel ca şi pe evrei, drept o periculoasă „Fremdrasse” (rasă străină) al cărei sânge reprezintă un pericol de moarte pentru puritatea rasei germane şi care poate fi contracarat prin interzicerea căsătoriilor mixte sau a relaţiilor extraconjugale. În 1937, Dr. Robert Ritter, psihologul şi psihiatrul care de câţiva ani efectua cercetări în legătură cu ţiganii, preia conducerea nou-înfiinţatului „Centru de Cercetare pentru Igienă Rasială şi Biologia Populaţiei” din Berlin, o agenţie în cadrul Ministerului Sănătăţii celui de-al Treilea Reich. Agenţia devine principalul centru de lucru în domeniul identificăm şi clasificării ţiganilor şi de investigare a legăturilor dintre ereditate şi criminalitate. Prin intermediul genealogiilor, amprentelor digitale şi al măsurătorilor antropometrice, echipa lui Ritter caută să întocmească o evidenţă cuprinzătoare a tuturor persoanelor cu sânge ţigănesc şi să stabilească proporţia amestecului de rase. În acest scop echipa vizitează taberele de ţigani şi, după internarea acestora în lagărele de concentrare, îi va urma şi acolo. O altă sursă de documentare o vor constitui procesele-verbale ale poliţiei aflate în Biroul Central de la München şi, îndeosebi după ocuparea Austriei (Anschluss), şi pe datele instituţiei similare create la Viena în 1936, sub forma unui centru internaţional. În decretul emis de Heinrich Himmler în 1938 şi intitulat Bekämpfung der Zigeunerplage (Combaterea flagelului ţigănesc) se stipulează că ţiganii cu sânge amestecat sunt cei mai predispuşi la delicte şi subliniază, în acelaşi timp, necesitatea ca poliţia să trimită Biroului Central al Reichului rapoarte cu privire la ţigani{243}. Într-un raport din ianuarie 1940 Ritter va putea afirma următoarele: „Am reuşit să stabilim că peste 90% dintre aşa-zişii ţigani autohtoni sunt corcituri. Alte rezultate ale cercetărilor noastre ne permit să considerăm că ţiganii sunt un popor cu origini etnologice complet primitive, a căror înapoiere mintală îi face incapabili de o adevărată adaptare socială… Chestiunea ţigănească nu se va putea rezolva decât atunci când cea mai mare parte dintre aceşti indivizi asociali, buni de nimic şi cu sânge amestecat vor fi strânşi în mari lagăre de muncă şi puşi să muncească acolo, şi atunci când înmulţirea acestei populaţii corcite va fi stopată o dată pentru totdeauna.”{244}

Normele de „evaluare rasial-biologică” a ţiganilor vor fi ulterior elaborate de Himmler în cadrul unui decret din august 1941: mergând la trei generaţii în urmă (faţă de două în cazul evreilor), sistemul de notare este cuprins între limitele Z (Zigeuner, reprezentând ţiganii puri) şi NZ (Nicht Zigeuner, ne-ţigani), în interiorul lor mai aflându-se stadiile ZM+, ZM, ZM (Zigeunermischling, corcitură, plusul şi minusul indicând predominanţa sângelui ţigănesc). Erau suficienţi doi străbunici ţigani pentru a exclude pe cineva din categoria NZ. Dacă s-ar fi aplicat aceeaşi regulă ca şi în cazul evreilor, atunci numărul celor excluşi ar fi fost mult mai redus. În acelaşi timp, decretul face şi o clasificare (incompletă) a triburilor întâlnite în Germania, distingând şase grupări: sinti (ţiganii germani), romii (descendenţi ai ţiganilor veniţi din Ungaria în jurul anului 1870), gelderarii (o ramură a romilor, respectiv căldărarii); geambaşii (o altă ramură a romilor); lallerii (descendenţi ai ţiganilor proveniţi din fostul Imperiu Austro-Ungar pe la 1900, îndeosebi din Boemia, Moravia şi Slovacia – în romani lalleri nsemnând oameni „afoni şi anume care vorbesc un dialect diferit) şi, în cele din urmă, ţiganii din Balcani, descendenţi ai ursarilor. În luna martie 1943, Ritter va raporta Asociaţiei germane pentru cercetare: „înregistrarea ţiganilor şi a corciturilor s-a încheiat în vechiul Reich (Germania de dinainte de război) şi în Ostmark (Austria), în linii mari, conform planificării, în ciuda dificultăţilor generate de război. Cercetările noastre continuă în teritoriile anexate… Numărul cazurilor clarificate din punct de vedere rasial-biologic se ridică în prezent la 21.498 de persoane.” Zece luni mai târziu cifra va creşte la 23.822.{245}

Corpul oamenilor de ştiinţă va întâmpina cu bucurie înlesnirile oferite de către noul regim. Profesorul E. Fischer, director al Institutului de Antropologie „împăratul Wilhelm”, va scrie parcă din inimă următoarele rânduri apărute în Deutsche Allgemeine Zeitung, în 1943: „Este o rară ocazie, şi cât se poate de favorabilă, pentru o ştiinţă teoretică de a înflori într-o perioadă în care ideologia dominantă o întâmpină cu bucurie, descoperirile acesteia putând aduce servicii politicii duse de către stat.”