href="notes.html#a932">{246} În practică însă, aspectul de exactitate conferit de această infrastructura ştiinţifică s-a dovedit a fi nejustificat, clasificările exacte inventate de teoreticienii ce ascundeau prejudecata sub masca ştiinţei nu vor fi întotdeauna respectate. Impresiile subiective vor juca un rol important la evaluarea anumitor cazuri de către echipa lui Ritter sau, în mod deosebit, în activitatea unor persoane oficiale care uneori se aflau într-o serioasă încurcătură atunci când procedeele de „igienizare a rasei” trebuiau puse în practică.

Metoda şi sincronizarea unor atare măsuri depindeau foarte mult de faptul dacă ţiganii aflaţi în discuţie se găseau în interiorul frontierelor (lărgite) ale Reichului sau în teritoriile ocupate sau aliate. În interiorul Reichului, principalul instrument de control l-a reprezentat aparatul creat în 1936, prin unificarea poliţiei, securităţii şi a organizaţiilor SS, sub conducerea lui Himmler şi a lui Reinhard Heydrich, primul dintre locţiitorii săi. La început, autorităţile s-au bazat pe dispoziţiile generale adoptate în primii ani ai celui de-al Treilea Reich, pe baze eugenice şi de prevenire a delictelor, permiţând sterilizarea vagabonzilor, deportarea străinilor indezirabili, dar şi trimiterea delincvenţilor neînsemnaţi în lagărele de concentrare, primul fiind înfiinţat deja din martie 1933, la Dachau, lângă München. Începând cu 1937, presiunile făcute asupra persoanelor „asociale” (termen vag aplicat ţiganilor şi altor categorii ce nu făceau parte din „societatea normală”), şi apoi îndeosebi asupra ţiganilor, încep să se acumuleze rapid şi neîndurător, fără însă a genera vreo reacţie publică ostilă, nici în interior, nici în străinătate, de tipul celor care îi făcuseră pe nazişti să fie mai circumspecţi în raporturile lor cu evreii, cel puţin la început, datorită respectului faţă de opinia publică mondială. În decembrie 1937, ministrul de Interne al Reichului va emite o dispoziţie de bază în legătură cu „controlul preventiv al delincvenţei, exercitat de către poliţie”, dispoziţie care va stabili ş tratamentul ce urmează a fi aplicat elementelor asociale: remediul principal erau lagărele de concentrare. În iunie 1938, o scrisoare expresă a lui Himmler ordona fiecărui district al poliţiei să transfere o cotă de minimum 200 de asemenea „asociali” în lagăre de concentrare. În martie 1939 se emit acte de identitate speciale: de culoare brună pentru ţiganii consideraţi ca fiind de rasă pură, de culoare brună cu dungă albastră pentru cei cu sânge amestecat şi de culoare gri pentru vagabonzii care nu erau ţigani.

În Austria, inclusă în Reich în 1938, grosul populaţiei ţigăneşti trăia în Burgenland, regiunea învecinată cu Ungaria (şi până în 1919 parte din aceasta), unde politica de sedentarizare dusă de Maria Tereza a exercitat cea mai puternică influenţă. Lui Thobias Portschy, gauleiter-ul local, nu i-au lipsit deloc ideile – în principal sterilizarea forţată, internarea şi munca forţată – pentru a proteja sângele nordic de ameninţarea pe care o reprezentau ţiganii. Totuşi ordinul venit de la Berlin în iunie 1939 va fi cel care va declanşa procesul de strângere a multora dintre cei 8000 de ţigani din Burgenland, invocată fiind custodia preventivă. Unii dintre ei vor fi trimişi în marile lagăre de la Dachau şi Buchenwald, sau în nou înfiinţatul lagăr pentru femei de la Ravensbriick şi apoi în Austria chiar, la Mauthausen; alţii vor fi internaţi în schimb în lagăre de muncă. Un lagăr special pentru ţigani se va deschide în noiembrie 1940 la Lackembach, în Burgenland. Fiind mult mai mare decât cel înfiinţat cu un an înainte la Salzburg, acesta va adăposti în curând peste 2000 de prizonieri.

Deseori însă, ambiţiile naziştilor de „igienizare a rasei” vor depăşi capacitatea de punere în aplicare a acestora. În septembrie 1939, cu ocazia unei conferinţe convocate de Heydrich, se va lua hotărârea ca toţi ţiganii în viaţă din interiorul Reichului să fie strămutaţi în Polonia şi, o luna mai târziu, se va emite ordinul de imobilizare şi de adunare a lor în lagărul de tranzit, în vederea deportării. Maşinăria statului însă se dovedeşte a nu fi pregătită pentru o acţiune de atare amploare, iar oamenii de ştiinţă nu vor reuşi să avanseze în munca lor. O depeşă urgentă din partea lui Himmler va duce totuşi, în aprilie 1940, la deportarea a circa 2500 de ţigani din vestul şi nord-vestul Germaniei, la muncă forţată în Polonia. Alţii, provenind din Austria şi din Cehoslovacia, îi vor urma în toamna aceluiaşi an, pentru a sfârşi de fapt în lagărele şi ghetourile în care vor fi înghesuiţi. Planul nu va fi însa niciodată dus la îndeplinire în totalitate. Ca alternativă, în conformitate cu mărturia depusă 20 de ani mai târziu de către Eva Justin, colaboratoarea lui Ritter, şefii Centralei Securităţii Reichului iau în discuţie posibilitatea îmbarcării ţiganilor cu destinaţia Marea Mediterană şi bombardarea navelor. Din nou, stadiul incomplet al cercetărilor antropologice se va dovedi a fi obstacolul care va conduce la blocarea acestui plan.

Ca rezultat al invadării de către Germania a URSS, în iunie 1941, se face simţită nevoia unui plan mult mai impetuos şi, curând după aceasta, se adoptă decizia „soluţiei finale în chestiunea evreiască”. Heydrich, însărcinat cu această operaţie, îi va include pe ţigani în interpretarea dată de el soluţiei finale. Se acordă prioritate maximă înlăturării ţiganilor din Guvernământul General (acele părţi din Polonia ce nu au fost încorporate Reichului, dar care au rămas sub conducerea directă a acestuia), întrucât acolo transportul nu avea să ridice atât de multe probleme. La Chelmno, în lagărul morţii ridicat în apropierea unui sat mai îndepărtat, care a început să devină operativ în decembrie 1941, s-a folosit monoxid de carbon provenit de la eşapamentul camioanelor pentru uciderea atât a ţiganilor (până la urmă circa 5000 de persoane) strânşi din Polonia, inclusiv cei deportaţi anterior din Germania, cât şi a celor care au supravieţuit în urma epidemiei de tifos din ghetoul din Lodz, unde cu numai câteva luni înainte fuseseră deportaţi, cu sutele, de la Lackembach.{247} Mai înspre răsărit, ţiganii din proaspăt cuceritele teritorii – Republicile Baltice şi Bielorusia, în curând unite sub numele de Ostland (Tara din Răsărit), dar şi din Ungaria – vor începe să simtă efectele guvernării de către autorităţile germane, în timp ce în zonele de sub ocupaţie militară, trupele SS pentru