acţiuni speciale (Einsatzgruppen), aflate în spatele armatelor în plină ofensivă de-a lungul unui front ce se întindea pe circa 1600 km, de la Marea Baltică şi până la Marea Neagră, lucrau serios la stârpirea evreilor, ţiganilor, pacienţilor suferinzi de boli mintale sau altor „elemente indezirabile”, recurgând, de obicei, la împuşcarea lor. Odată cu punerea în aplicare a ordinului lui Himmler de trimitere la Auschwitz a tuturor celor cu sânge amestecat, în decembrie 1942 va veni şi rândul restului de ţigani din interiorul Reichului.

Această măsură va fi imediat urmată de o serie de decrete similare, cu aplicare în teritoriile ocupate. Extinderea lagărului Auschwitz-Birkenau avusese loc cu scurt timp înainte; camerele de gazare şi crematoriile, cu o capacitate zilnică de câteva mii de oameni, erau deja operaţionale de câteva luni, fiind în curs de amenajare şi o secţie specială destinată ţiganilor. Anumite categorii de romi şi de semi-ţigani vor fi scutite de prevederile decretului lui Himmler (de exemplu persoanele cu soţi de origine ariană sau aflate în rândul forţelor armate), dar vor fi silite să accepte sterilizarea „voluntară”. De asemenea excluşi din prevederile Decretului Auschwitz erau acei sinti şi lalleri, puri din punct de vedere rasial şi despre care se credea că sunt mai puţin predispuşi spre căsătoriile mixte, ast fel că Himmler îi va cruţa şi le va acorda o oarecare libertate de mişcare, din dorinţa poate de a păstra un mic eşantion în vederea cercetării a ceea ce, speculativ, putea fi considerat drept o formă timpurie a modului de viaţă indo-germanic (cel puţin acesta era motivul pe care Rudolf Hoss, comandantul lagărului Auschwitz, i-l atribuie lui Himmler). De fapt, chiar din octombrie 1942, nouă conducători ai ţiganilor primiseră dispoziţie să întocmească liste cu acele persoane cărora urma să li se aplice acest tratament, inclusiv cu semi-ţiganii potriviţi procesului de asimilare. Dar capriciile Reichsführerului SS nu se vor bucura de sprijin din partea altor lideri nazişti. Martin Bormann îi va răspunde cât se poate de ferm că „Führer-ul nu va îngădui ca o parte dintre ţigani să-şi redobândească vechile libertăţi”, astfel că nu se va alege nimic din ideea înfiinţării unei rezervaţii pentru ţigani.

În orice caz, ori de câte ori i se va oferi ocazia de a curăţa zona de ţigani, poliţia locală nu prea îşi va pierde timpul să facă deosebire între o grupare sau alta, încât orice ţigan era pasibil de a ajunge în lagărele de concentrare şi de exterminare. Dintre acestea, lagărul de la Auschwitz va deveni un simbol de o imensă semnificaţie. Deşi acesta nu este decât unul dintr-un mare număr de lagăre (v. harta 4), la Auschwitz se vor strânge cei mai mulţi ţigani, proveniţi din întreaga Europă ocupată de nazişti, înghesuiţi într-o enclavă de 40 de barăci din lemn, pe familii, în încercarea de a evita neplăcerile, până ce avea să sosească momentul final. Auschwitz este unul dintre lagărele în care, ca urmare a pervertirii ştiinţelor medicale, în mod frecvent se vor face experimente pe seama deţinuţilor. La scurt timp după sosirea ţiganilor din Germania, Dr Josef Mengele devine noul medic al lagărului şi acesta se va dovedi neobosit în exercitarea atribuţiilor ce îi reveneau: selecţia celor care urmau să fie exterminaţi din convoaiele de deţinuţi sosite zilnic şi supunerea evreilor şi ţiganilor la suferinţe barbare. Lagărul de ţigani de la Auschwitz-Birkenau va exista timp de 17 luni. Din 23.000 de deţinuţi înghesuiţi acolo, 20.078 vor muri, restul fiind transferaţi în alte lagăre. Moartea se va datora: înfometării, muncii excesive, abuzurilor de ordin medical, bolilor de tot felul sau gazării. În ziua de 3 august 1944, lagărul de ţigani, de regulă zgomotos, rămâne pustiu şi cufundat în tăcere: 2897 de persoane – femei, copii, bărbaţi (inclusiv foşti soldaţi ai Wehrmachtului) – sunt gazate într-o singură noapte şi nu va mai rămâne nici urmă de ţigan.

 

 

Datele cu caracter antropologic vor supravieţui totuşi războiului şi, 20 de ani mai târziu, plecând de la acest material, cercetările vor fi continuate de un fost colaborator al Dr Robert Ritter.{248}

În afara Reichului, soarta ţiganilor a variat de la o ţară la alta{249}, după cum şi în cazul evreilor soluţia finală s-a aplicat în mod variat. Numeric, cele mai multe victime s-au consemnat în Iugoslavia, România, Polonia, URSS şi Ungaria. În teritoriile ocupate, politica naziştilor urmărea internarea ţiganilor în lagăre, de unde aceştia erau transferaţi în Germania şi Polonia pentru a fi folosiţi la muncile grele şi servile sau, începând în 1943, pentru a fi masacraţi în lagărele de exterminare. Adesea, nu mai era nevoie ca nemţii să efectueze strângerea şi internarea ţiganilor. Franţa de exemplu va introduce cu mai multe luni înainte de ocupaţie propriile sale restricţii severe în privinţa ţiganilor. După capitulare, va creşte numărul lagărelor de internare, atât în zona administrată de nemţi cât şi în cea administrată de guvernul de la Vichy, astfel că în curând 30.000 de ţigani şi alţi „nomades” (nomazi) se vor găsi sub paza poliţiei şi soldaţilor francezi{250}. Până la urmă, mulţi dintre ei vor fi trimişi în lagărele de concentrare, îndeosebi la Buchenwald, la Dachau şi la Ravensbrüch. Alţii însă se vor alătura ţiganilor proveniţi din întreaga Europă şi internaţi în lagărul Natweiler, din Alsacia, unde medicii SS experimentau pe deţinuţii ţigani efectele gazelor toxice şi ale tifosului{251}. În Ţările de Jos, Belgia şi Luxemburg, pentru lichidarea unei mari părţi din puţin numeroasa populaţie ţigănească, se vor aplica aceleaşi măsuri. În Belgia, grupările de geambaşi (1 ovar a) şi de sinti vor fi afectate în aceeaşi măsură; prinderea lor va îi mult uşurată datorită registrului special al nomazilor introdus în 1941{252}. Raziile efectuate de către poliţie şi jandarmeria olandeză în mai 1944 s-au văzut confruntate cu problema identificării ţiganilor, întrucât planurile referitoare la introducerea unui registru al ţiganilor în 1937 fuseseră abandonate din lipsă de fonduri. De îndată ce woonwagembewoners (locuitori ai caselor mobile, de origine ne-ţiganească) şi cei care deţineau paşapoarte ale unor ţări aliate sau neutre vor