Mergem până aproape în zorii zilei. Sunt semne că a doua zi vom avea o bătălie serioasă. Batalionul nostru intră în avanposturi pe la trei dimineaţa, când ne oprim pe poalele unui deal. Compania va trebui să trimită un post, mult înaintat în faţa diviziei. Peste o râpă adâncă şi mocirloasă, dincolo, pe dealul din faţă. (Aşa ni se spune, că întunericul ascunde un deal, în faţă). Dar patrula se întoarce şi ne spune că plutonul, trimis sub comanda unui ofiţer, s-a culcat întreg, la o sută de paşi de noi, fără să execute deci ordinul. Ofiţerii companiei ţinem consfătuiri, dar nimeni nu se supără, căci N. E singurul ofiţer laş al regimentului şi, lucru surprinzător, e privit cu îngăduinţă, de parcă ar fi un simplu bolnav de stomac, iar el convine, cuminte, cu această considerare. În realitate, aşa ca Iuda pentru destinul Bibliei, el e necesar colegilor lui, ca să le dea măsura propriei lor valori. El procură fiecăruia tihnita mulţumire sufletească de a se şti superior.

  Eu singur sunt indignat, căci se hotărăşte să trec pe lângă plutonul ascuns, să-l trimit la companie şi apoi dincolo pe deal să constitui un post de siguranţă. Şi acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viaţa mea, dacă nu cea mai groaznică. Durabilă halucinaţie de foc şi de trăsnete.

  Zorile, din viorii, deveniseră albicioase, iar norişorii de la răsărit iluminaţi din dos şi tiviţi cu aur. Trecem râpa, cu un sentiment de voie bună pe care ni-l dădea continua înaintare, iar când urcăm povârnişul din faţă, întâlnim două furgoane, de bagaje, cu coviltir, părăsite în fugă de inamic. Le cercetăm surprinşi şi descoperim că sunt pline de bunătăţi. Îmi găsesc o manta de cauciuc, pachete de ciocolată şi dulceţuri, descopăr scrisori pe care le iau şi ziare nemţeşti. Oamenii iau şi ei, iubitori, cu chibzuială de săţios, două putini de brânză. Ordonanţa găseşte, în sfârşit, mult căutata pătură.

  După un sfert de oră, urcăm până la muchia dealului. Sus, ne găsim în marginea unui platou, uşor adâncit în mijloc, ca un convenabil teren de fotbal, cu iarbă verde. În faţă, marginea cealaltă e ceva mai ridicată ca a noastră, la stânga hotar e peretele negru al unei păduri, la dreapta nu-i hotar lămurit, căci sunt numai creşteri şi îmbinări capricioase de muchii şi râpi.

  Pentru că era ziuă, desfăşur oamenii pe un rând, lungiţi la doi paşi unul de altul, pun să se desfacă putinile cu brânză, le împart, prefac una goală în scaun şi, mâncând ciocolată, citesc în lumina proaspătă a dimineţii Neue Freie Presse.

  „Scene de groază la Turtucaia – Douăzeci şi cinci de mii de prizonieri – Bucureştii ameninţaţi – Armata noastră trece ca un tăvălug de fier – Telegrame către Mackensen – Wer kann Rumanien retten?” sunt titlurile textului de pe o pagină întreagă.

  Totul e nou pentru mine. Acest podiş larg din faţa mea, lumina vie a soarelui peste verdele brumat al dealurilor şi văilor, bagajele acestea, pare-se ale regimentului 4 de artilerie din Hanovra, bagaje care au văzut Berlinul şi alte capitale pe care eu nu le-am văzut, gazeta asta neverosimilă, care e ca un zmeu legat cu sfoară de lumea cealaltă, cu mii de kilometri dincolo de podiş, imaginea pe care mi-o fac despre cei din Bucureştii „ameninţaţi”. Dar mai puternică decât orice, lumina înrourată şi binefăcătoare a soarelui biruie. Văd totul în faţa mea şi nu e nimeni la marginea, ceva mai ridicată de vizavi, a podişului. Trimit un bilet lui Orişan: „Am două căruţe cu bagaje, pradă pe alese. Trimite „saci” să încărcăm. Ai două perechi de cizme de conte hanovrez, că una mi-o laşi mie. Spune căpitanului că aştept ordine”.

  Iar pe dosul bileţelului, după ce îi trimit un ziar, căci uitasem: „Am şi alte ziare nemţeşti f.F. Interesante. „Wer kann Rumänein retten?” un articol de maiorul Mohrat. Nu spune la nimeni de bagaje, să alegem noi ce e mai bun, pe urmă le dăm lor tot.”

  Podişul din faţa mea e ca o bucată de plai, atât de dulce e scobirea din mijloc şi atât de frumos începe, în stânga, pădurea din iarbă. Să tot faci „1 Maiul” pe o asemenea pajişte.

  După un timp, dincolo, pe dâmbul scund din faţă, apare un călăreţ. S-a oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul surprinde oamenii, care continuă să mănânce însă brânză, cu o tihnă ţărănească. E, între noi şi el, ca la trei-patru sute de metri. După ce se uită liniştit la noi, îşi îndeamnă calul şi coboară vreo treizeci de paşi, spre destul de înghiţita noastră nedumerire. Pe urmă se întoarce şi urcă la pas pe dâmb, se lasă în golul de dincolo, care duce până la Viena.

  Numaidecât vin doi infanterişti. Se opresc şi ei pe marginea ridicată ca o margine de tavă a plaiului verde. Se profilează pe cerul tare şi gol, ca nişte ciobani pe o culme. Coboară treizeci de paşi, se întorc apoi, şi intră şi ei dincolo, în golul pe care nu-l vedem. Pe urmă apar pe deal patru, fac întocmai aceeaşi mişcare, coboară aceiaşi treizeci de paşi, se întorc şi se afundă înapoi, dincolo de margine.

  Revin acum şaisprezece inşi. Se opresc toţi aliniaţi, se desfăşoară în trăgători şi pornesc spre noi.

  „Sfatul” eroilor mei, care mănâncă brânză, e de părere să-i lăsăm să vină aproape, să vedem ce naiba vor. Acest sfat e foarte influent în pluton, şi eu, deşi nu-l întreb niciodată nimic, ratific hotărârile lui. Dar nu, iată şi cei şaisprezece s-au oprit după treizeci de paşi, şi în loc să deschidă focul, stau şi se uită la noi. Ne uităm unii la alţii, cum se uită vecinii, în faţa casei, unii la alţii, peste drum.

  Eu mă întreb însă ce dracu mai cred ei despre noi.

  Chem pe Nicolae Zamfir.

  — Ascultă, Zamfire, ia doi oameni şi târăşte-te prin pădure