E sigur că azi vom avea o bătălie mare. N-aş putea spune că mai am viziunea aceea de infern, cu mormane de cadavre şi cu torente de foc, dar ştiu că va fi destul să deschidă cei de vizavi focul, pentru ca să cad – aşa cum stăm neadăpostiţi – la prima salvă. Totuşi nu caut să ne adăpostim. E ceva de sport în încăpăţânarea de a rămâne.

  Caporalul s-a întors cu urechi lungi:

  — Domnule sublocotenent, nu ştiu, dar mie mi se pare că pun tunuri în bătaie. S-aude uruit de chesoane.

  Între timp, cei şaisprezece oameni, după ce au mers cu spatele la noi, au ajuns iar pe muchie şi, la o comandă, neauzită de noi, se opresc, se strâng unii lângă alţii aliniaţi, fac stânga-mprejur, apoi se încolonează ca la un marş de defilare. Un superior loveşte în ei, din când în când, cu un baston sau cu o cravaşă. Probabil că vor să se socoată în curtea cazărmii.

  Pe urmă, într-adevăr, acest „superior”, spre neîntrerupta noastră nedumerire, stând cu spatele la noi, primeşte defilarea trupei, care, de unde suntem noi, pare şi mai automată cu pasul ei întins. La sfârşit, se opresc în picioare, pe dâmbul care mărgineşte podişul, aliniaţi, cu faţa la noi. Pare-se că, tot la comandă apoi, în stânga şi în dreapta rândului, din golul nesfârşit de dincolo (care ar putea cuprinde orice posibilităţi) apar sus şi se aliniază, unul câte unul, alţi soldaţi.

  Pe un petic de hârtie, trimis căpitanului, cer să intervină artileria: „Să se tragă o salvă care să împiedice punerea în baterie a inamicului.”

  Aştept acum, cu certitudine, începerea luptei, plin de amintirea tirului atât de precis al artileriei noastre. Pe coastele în evantai, din spatele meu, coboară spre fundul văii compănii şi batalioane cenuşii. Îmi zic că se fac regrupări, probabil, în vederea atacului.

  — Domnule sublocotenent, ce soldaţi sunt ăia, care coboară pe vâlceluşă, înspre sat?

  — Ai noştri, cine să fie?

  — Aşa e, că bine ziceţi, da de ce s-o fi ducând aşa înapoi?

  — Manevre, Zamfir… manevrează.

  Cei din faţă, din marginea cealaltă a pajiştei, nu mai coboară, stau nemişcaţi în picioare, împlântaţi în muchie, ca nişte uriaşi soldaţi de plumb, prinşi pe aceeaşi lamă de cositor.

  — O sută cincizeci şi doi.

  — O sută cincizeci şi şase, o sută cincizeci şi opt, o sută şaizeci.

  Oamenii mei îi numără, dar s-au încurcat şi sunt nevoiţi s-o ia de la capăt.

  Orişan a venit el însuşi, cu patru oameni de-ai lui, cu foi de cort. Nu glumeşte. A şi intrat sub coviltire, să încarce bagaje. Mă gândesc, nedumerit, ce e de făcut. Cei din faţa mea sporesc necontenit şi mi-e cu neputinţă să înţeleg ce vor. Atitudinea lor îmi confirmă însă, în parte, părerea, dedusă din regulamentul serviciului în companie, care spune că avanposturile nu deschid niciodată focul, decât dacă sunt atacate. Îmi dau seama şi care ar fi pericolul: aş începe înainte de oră lupta, înainte ca mişcările de manevră să fie sfârşite, aş angaja astfel trupele noastre, pe jumătate la locul lor numai.

  — Câţi sunt, mă Dumitre?

  — Două sute şaizeci, domnule sublocotenent.

  Ilie Orzaru îl îndreaptă amărât şi păgubos:

  — De unde? Două sute cincizeci şi şase… acum, uite, sunt două sute cincizeci şi opt, şi acum abia două sute şaizeci.

  Se corectează unii pe alţii cei care numără.

  O mitralieră, bine pusă la punct, ar face, măturând în faţa ei, în câteva secunde, două sute şaizeci de morţi.

  Suntem grupaţi, ca două echipe de fotbal, la distanţă faţă-n faţă, dar parcă am şi mai bine impresia că nu suntem decât, câteva minute înainte de descărcarea revolverelor, cele două grupuri ale unui duel, faţă-n faţă. Cu deosebirea că martori, medici, „spectatori”, toţi sunt aici combatanţi, că distanţa e de patru sute de metri poate şi, mai ales, cu deosebirea că, după primele focuri schimbate, lupta nu va fi oprită, ci abia va începe, până la exterminare, cu intervenţia artileriei şi a tuturor surprizelor posibile – şi mai ales cu sentimentul că şi cei care vor scăpa după zece ore de luptă vor muri poate la noapte, poate mâine, poimâine, săptămâna viitoare, cine ştie când. Cel puţin războaiele vechi se decideau într-o zi, în două, în trei.

  Dar artileria noastră nici nu se gândeşte să tragă. Agentul de legătură îmi aduce un ordin scris pe un petic de hârtie: „Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, apoi d-ta vei asigura retragerea batalionului şi după aceea te vei retrage şi d-ta”.

  Nu mai pricep nimic. Ce sens are această retragere? Şi ce noimă are această protejare, când nici nu suntem atacaţi?

  Am să cer un nou ordin mai lămurit, dar mai întâi vreau să ştiu ce am în faţă.

  — Câţi sunt, mă?

  — Vreo trei sute şi ceva, dar s-au oprit acum.

  Soldaţii de plumb de pe marginea cealaltă, mai ridicată, a pajiştei, proiectaţi pe cerul gol din spatele lor, aşteaptă ţepeni, ce?

  Târăsc cu privirea pe agentul de legătură pe cărăruie, jos înspre râpă, să văd dacă îmi confirmă ordinul. Batalionul, într-adevăr, se şi încolonase pe drumul alb. În clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit două locomotive, cu un zgomot de iad, şi am văzut cele două căruţe crescute într-un munte de fum. Orişan trebuie să fi fost făcut praf, cu oamenii lui cu tot.

  Acum salva de obuze, urlând aprig peste capetele noastre, se prăbuşeşte în mijlocul drumului, departe, în spatele meu, în plină coloană, ridicând, ca nişte brazi, pământ negru. Oamenii fug în toate părţile, ca o adunare în care a lovit trăsnetul. Spre norocul lor, la dreapta, pârâul mocirlos are un mal mai râpos, care îi poate ascunde de vedere. Se năpustesc mulţi acolo. A doua salvă de trăsnete, spintecând năprasnic pe sus aerul,