cade tot în drum şi face alte patru morminte circulare. Nu mai zăresc decât câţiva întârziaţi şi pe aghiotantul regimentului, care fuge călare, în galop înnebunit. Goana lui salvează batalionul, căci inamicul, care de sus îl vede alergând, s-a încăpăţânat să-l vâneze şi (poate crezându-l ofiţer superior) trage toate salvele după el. Are totuşi noroc să ajungă la timp, după un dâmb, unde îi pierd urma. Şoseaua crapă în explozii cumplite.

  Nu pot să-mi dau seama de pierderi, pentru că soldaţii se culcă toţi pe unde găsesc, când vin obuzele. După ce trombele de pământ negru şi fum se risipesc îi vezi cenuşii, lungiţi ici şi colo, fără să ştii care sunt morţi şi care sunt numai culcaţi ca să se ferească de spărturi.

  Agentul de legătură îmi dă, de pe malul celălalt al râpii, învârtind braţul deasupra capului, semnalul de retragere. Întârziasem puţin, căci soldaţii de plumb au deschis focul şi numaidecât, în urmă, au pornit spre noi… Focurile noastre îi fac să se culce automat. Ne retragem scurt pe muchia râpii şi tragem mereu, senin, fără să ştim ce ne aşteaptă. E un schimb viu de răpăieli şi fâsâituri, când dau şi eu, agitând mâna, semnul retragerii. Acum pornesc iar spre noi. Pesemne că plecarea noastră nu mai e însă conformă planului lor, pentru că trăsnetele de obuze se prăbuşesc acum în plutonul meu. Cădem cu sufletele rupte, în genunchi, ne aruncăm jos, care cum putem, apoi alergăm, coborâm speriaţi, împrăştiaţi, fără să ştim câţi mai suntem, mai ales acoperiţi de pământ şi fum cum arătam acum. E o schimbare de sus în jos, ca şi când ar fi căzut tâmpla cerului şi jumătate din privelişti s-ar fi răsucit ca într-un ochi bolnav, ca într-o oglindă, dintr-o dată întoarsă.

  O întârziere întinsă, şi pe urmă alte şuierături. Ne prăbuşim odată cu ele. Nervii plesnesc, pământul şi cerul se despică, sufletul a ieşit din trup ca să revină imediat, ca să vedem că am scăpat. Nu îndrăznim totuşi să dezlipim obrazul de pământ.

  Faţă de cele austriece, obuzele acestea, pe care le bănuiesc nemţeşti, sunt de neasemănat. Trebuie să fie de 105 sau 150, jumătate fuzante şi jumătate percutante. Sunt trase prea de aproape şi urechea înnebunită nu le aude vâjâitura nepământească decât aproape, odată cu prima explozie, cea fuzantă, la trei metri de pământ, după care vine scurt, dar deosebit, a doua catastrofă, care ridică în văzduh o trâmbă de humă şi fum gros, ca o fântână arteziană neagră. Şuierăturile groaznice au ceva de şarpe de fier, de venire întinsă, de „direct ameninţător” – atât cât ai timp să auzi din ele – căci plesnesc în detunături metalice, care sunt ca nişte rupturi deasupra omenescului, răcnetul din rărunchi al întregului fier din univers.

  Ca un zăvor căzut mortal, prăbuşirile mă readuc la realitate, iar seninătatea cretină cu care luptasem în ultimele clipe se transformă într-o durere de cancer al pieptului.

  La început caut, cu cei câţiva oameni care se ţin după mine cu ochii scoşi din orbite, albi de groază, vreun adăpost, cât de mic. Dar povârnişul acesta uşor, pe care coborâm după o costişă mai abruptă, deşi scade neregulat, nu oferă nicăieri adâncituri mai mari decât un culcuş de câine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o pernă de căpătâi, cu smocurile lor de iarbă. Suntem aşa, sub cerul vast, şi pământul nu vrea să ne primească. Trăsnete vin mereu în noi, dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleştare ochii.

  Cei care trimit obuzele trag cu socoteală, fără să fie neliniştiţi de către artileria sau focurile noastre, iar de sus, de unde sunt, observatorii lor pot urmări efectul fiecărui obuz şi deci pot modifica tirul, matematic.

  Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o clipă sleit, îşi înjumătăţeşte răsuflarea şi se încordează iar, sec, în aşteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi de anticipaţie, încleştezi dinţii, cu mâna îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică şi aştepţi să fii lovit drept în moalele capului, să fii împrăştiat. Deasupra ta, întâia explozie îţi sparge urechile, te năuceşte, a doua te acoperă de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă, nu eşti mort. Animalic, oamenii se strâng unii lângă alţii, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic omenesc în noi.

  — Domnule sublocotenent, ne-au prăpădit…

  — E rău, Zamfire.

  Oamenii se închină neîntrerupt. „Doamne, Maica Domnului, măiculiţă”. Fugim, căci e totuna de stai pe loc. Problema de a şti dacă te opreşti lângă un smoc de iarbă, sau lângă un muşuroi de pământ, e ca de la începutul lumii. Fugim deci la întâmplare, nădăjduind ajungem la râpă. Dar acum au cu noi parcă altă socoteală, cu grijă potrivită. Dacă stăm culcaţi, salvele se răresc şi ele, pândind; în clipa în care fugim însă, vin după noi ca pietrele, prăbuşind tot, vulcanic. Îi văd pe culme, în picioare, urmărindu-ne cu sentimente de vânători, cum trăgeam noi la Bran, de sus pe Măgura. Orice încercare a noastră de a fugi îi îndârjeşte (sau, cine ştie, numai „îi plictiseşte”).

  Abia pot vorbi, căci mi-e paralizat gâtlejul de atât înghiţit în sec:

  — Niculae, unde sunt ceilalţi oameni?

  — Nu…

  N-apucă să termine, răspunsul se rezolvă în năruire de munţi şi fum. Am sucit gâtul ca un pui bolnav, resemnat, ca pe tocător. N-a fost nici de data asta. Pământul fărâmiţat, ţâşnit în sus, cade acum, cu întârziere, în ploaie pe noi.

  Îmi pun, înspăimântat şi cu mintea umilită, mănuşile.

  Mă gândeam uneori la sentimentul groaznic pe care îl încearcă cei condamnaţi, care află numai în ultimul moment că sunt graţiaţi. Toată viaţa lor vor trăi sub impresia acestor clipe. Dar noi, aici, care suntem condamnaţi cu fiecare lovitură şi după fiecare, parcă, graţiaţi. Chiar când merg ceva mai