Un nou salt, dar vâjâitura ne-a luat înainte, explozia e acolo unde vream noi să ne oprim, şi când sosim cădem în groapa de obuz.

  Mă trântesc jos, cu oamenii care se ţin după mine. Parcă aş suporta totul, dar zgomotul nu. Exploziile, ca prăbuşiri de locomotive înroşite una într-alta, îmi înfig, cu lovituri de baros, cuie în timpane şi cuţite în măduva spinării.

  S-aud focuri de armă, au început să ne urmărească de aproape.

  Ştiu că nu mai pot face nimic.

  — Vin după noi, domnule sublocotenent, geme un om, sfârşit, ca un bolnav de tifos.

  E un fel de nepăsare parcă, mai curând un soi de nesimţire. Toată voinţa mi s-a consumat în convulsiuni. Vin fâsâituri de gloanţe şi, aşa, amestecate cu exploziile de obuz, mi se par ridicule şi parcă departe de simţurile mele.

  Încă un salt, pentru că departe, mai jos, e totuşi satul. Iar vâjâituri, explozii şi înaintea noastră ţâşnesc puţuri de păcură.

  E acuma parcă o clipă de întrerupere. Şoptesc istovit:

  — Niculae, hai s-o luăm la stânga. Ăştia trag anume la zece paşi înaintea noastră, ca să ne prindă în explozie.

  Dar în aceeaşi clipă vin, năprasnic, vâjâiturile, căci în afară de tunurile care trag când suntem culcaţi, altele, ochite gata, pare-se, pândesc clipa când ne ridicăm. Desigur, profitând de acest prilej, cei de sus fac exerciţii de tir, aşa cum adineauri făceau exerciţii de defilare.

  Încercăm, sleiţi, s-o luăm la dreapta. Dar şi acolo obuzele ne ajung înainte, căci se calculează, prevăzând, ca vânătorii de porumbei. Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca nişte sfori putrede. Nu pot nici măcar să-mi dau seama dacă oamenii din jurul meu sunt mereu aceiaşi, dacă au căzut, şi câţi. Acuma nici nu îmi mai vine să alerg. Se spune că pe Marea Caspică furtunile sunt aşa de groaznice, iar unii oameni şi femei suferă atât de mult de răul de mare, încât totul le devine indiferent şi nu fac nici un gest de împotrivire, chiar dacă sunt ridicaţi şi aruncaţi în mare. Aşa, descheiat de toate, mă simt şi eu acum. Nu mai îmi dau seama dacă oamenii au obrazurile murdare de pământ sau de funingine. Abia mai înţeleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adâncul adâncurilor parcă.

  — Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu.

  Omul cu faţa stinsă, cu mustaţa căzută şi colţurile gurii înspumate, nu poate spune decât atât, şi o spune aproape neîntrerupt. E acum o clipă de linişte. Trag, într-adevăr, peste deal, departe, şi obuzele trec pe sus de tot, ca o uruială de vagonete, căutând pe cine ştie cine. La vreo douăzeci de paşi de noi e un pârâiaş stătut ca o mocirlă. Ne privim o clipă, îmi trec limba secătuită peste buzele arse şi pe urmă o rup la fugă, căci oamenii vin fără altă chemare. Când am ajuns în mocirlă, obuzele lor, pornite odată cu noi, au lovit numai în dâmbul dinainte, l-au săltat parcă zvâcnit şi l-au înnegrit de pământ şi fum. Urechile vâjâie înnebunite şi fără întrerupere, chiar acum, când obuzele nu vin în noi.

  Dar iată, sunt furioşi de parcă ar fi fost păcăliţi. Ei răriseră puţin loviturile, pentru că, acum înţelegem bine, ne credeau morţi pe toţi. Trag iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că, acolo cel puţin, obuzele lovind în moale nu vor mai exploda toate. E adevărat că numai unele ridică trâmbe de noroi, altele termină îngropându-se fleşcăit. Îmi dau însă acum lămurit seama că grozăvia clipelor e din altă cauză decât a exploziilor. Obuzele înseşi, pe care le ştim cât nişte donicioare, vin izbind de-a dreptul înspre noi, parcă în noi, căutându-ne ca nişte gloanţe. Şi le simţim mari faţă de gloanţe, aşa cum călătorii europeni trebuie să fi simţit când au fost atacaţi, dacă vor fi existat, de muştele veninoase, mari cât vulturii, din alte continente. Lovesc în jurul nostru ca nişte săbii care n-ar izbuti dintr-o singură izbitură să ne reteze capetele şi ar lovi apoi, furioase, vâjâind, în dreapta şi în stânga, înainte şi înapoi, zăpăcit şi orb, căzând şi rupând totul. Ne trântim până în gât în mocirlă, dar nu putem afunda (oricât de mare e groaza) şi capetele, căci ar fi să murim înăbuşiţi. Fugim, cu tâmplele lovite cu ciocane, printre coloanele de noroi şi humă ridicate în faţă, înainte, la câte cinci-şase paşi una de alta. Acum pârâiaşul face o cotitură, iar malul din dreapta, mâncat de şuvoi, e ceva mai drept. Acolo, cu urechile plesnite, chiar dacă nu e adăpost de obuze, cel puţin nu putem fi văzuţi şi e neasemănat lucru această rupere din vederea morţii. Din apă şi noroi nu avem afară decât capetele. Suntem şapte inşi cu feţele paralizate ca nişte bolnavi în agonie.

  Ceilalţi trag acum cu o înverşunare arzătoare, de oameni cărora nu le-a reuşit, din vina victimelor, o demonstraţie.

  Ştiu că dacă ar lovi chiar în muchia râpii, dacă pot spune aşa, obuzul ar veni tot în noi şi ne-ar face praf, dar nu-mi pot explica nici acum de ce parcă nu ar fi atât de groaznic, căci ar fi între noi şi el, nu ştiu, în prima fracţiune de secundă, o pernă de pământ, n-ar fi venirea proiectilului drept şi plin, în craniu.

  Trăiesc, plângând în mine, gândul că Achile cel incomparabil şi viteaz era invulnerabil faţă de săgeţi şi săbii – şi poate că tocmai de aceea era atât de viteaz – în afară de călcâi. Eu aş vrea să-mi stea ferit de turbarea de fier, măcar craniul.

  Patru tunuri trag în faţa noastră, la zece paşi, ca prin baraj să ne taie drumul şi patru încearcă să dărâme malul (cât un stat de om) de care ne-am lipit. Tot dealul se resimte incnind de