După vreo jumătate de ceas, plictisiţi, dezgustaţi, parcă s-au oprit. Răsuflăm încet dar nu putem vorbi de sfârşeală. Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de alţii, înghesuiţi într-o vatră sub mal, nu mai mare însă ca un pat, unde ne-am târât cu toţi. Doar, cu mustaţa una cu gura, de spumă, Marin Tuchei boceşte întruna, silabisind tărăgănat, ca un blestem, de la început:

  — Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu…

  Niculae Zamfir îşi ia cu mâinile mâlul cleios de pe obraji.

  Îl întreb cu un zâmbet de recent operat:

  — Ai scăpat, Zamfire?

  — Mare blestem pe capul nostru… Dar noi ne ţinem de dumneavoastră, domnule sublocotenent… Ce-o fi cu dumneavoastră o fi şi cu noi.

  Vreo doi şi-au aruncat armele, ca să poată fugi mai uşor.

  — Unde vă sunt armele, mă Marine?

  Clatină din cap cu tristeţe…

  — Armele noastre…

  Niculae Zamfir îşi priveşte arma cu magazia încărcată de noroi.

  — Dar parcă ale noastre mai sunt bune de ceva? Nu sunt destule aruncate pe aici? Ia uite.

  — Ia vezi, mă, cu grijă, nu vin cumva după noi?

  Zamfir ridică încet capul deasupra şi pe urmă parcă uimit, parcă resemnat:

  — Vin, domnule sublocotenent, vin. Să tragem câteva focuri să-i mai mirăm puţin şi să fugim.

  Scot mănuşile murdare, iau arma unui om, Zamfir face la fel, încă doi oameni se ridică şi ei.

  — Trageţi pe neochite, repede…

  La răpăitura focurilor noaste, cei care veneau ca la plimbare, fără grijă, se trântesc la pământ.

  — Eu nu-i pricep, de ce se mişcă aşa de încet?… până acum, mulţi cum sunt, puteau fi de mult aci să ne ia ca din oală, întreabă unul.

  — Neamţul e om cu socoteală – lămureşte Zamfir – de ce să le piară un om, dacă ne poate răpune cu scula?

  Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din nou avem otravă în sânge. Ştiam că nu se terminase, dar realitatea revenirii e nouă. Îmi strâng înspăimântat mănuşile. Pe urmă superstiţia mă descompune cu desăvârşire. Arunc pachetul cu scrisori… Mi se pare că ar putea să fie legătura între acele scrisori furate şi insesizabilul joc al întâmplării, care aduce un obuz la o jumătate de metru la stânga sau la dreapta. Arunc şi aparatul fotografic, dar mantaua de cauciuc parcă tot vreau s-o păstrez… atât de mare mi-e groaza de frig.

  Obuzele care lovesc în mlaştină ne acoperă din nou obrajii cu noroi, iar cele care caută muchia malului se apropie şi se depărtează. Fiecare explozie ne năuceşte bătându-ne mereu ţepi de fier, cu ciocanul, în urechi, şi vuieşte groaznic de metalic, ca şi cum vagoane de tablă ar cădea de la etaj pe bazalt.

  O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar putea suporta şase-şapte sute de ciocniri de tren într-o singură zi?

  Un obuz a lovit în muchie… Mi se pare că, apropiaţi, doi dintre oameni sunt loviţi de rupturi, dar n-am timp să văd, căci ochii mi se închid scurt, corpul mi se încleştează în convulsie epileptică.

  — Ascultă, Dumitre, azvârle mantaua aia, ca să poţi fugi mai uşor! şi mă arunc înainte, căci simt că stăm într-un mormânt. E o fugă deznădăjduită, prin albia pârâului, ca a aghiotantului călare, mai ales că apa e mai puţin mocirloasă aci. La vreo două sute de metri e o nouă cotitură râpoasă. Ajungem acolo trei inşi, după ce am fost despărţiţi unii de alţii prin fântâni ţâşnitoare, cât un turn, de pământ şi fum.

  Dăm aci peste un grup de opt-nouă oameni din plutonul meu, care aşteaptă un moment prielnic să fugă.

  Din urmă mai vin încă doi, dintre cei care fuseseră cu mine. Când ajung, mai mult se prăbuşesc decât se culcă, pe urmă caută cu privirea iscoditor.

  — Petru Gârlici?

  Iar celălalt cercetează.

  — Nu cred, mi se pare că a rămas acolo… A Mariei…

  Şi pe urmă ne lămuresc: ei au prins de veste că fugim abia o clipă în urmă, aşa că veneau cam după noi; atunci au văzut un obuz care i-a retezat capul lui A Mariei…

  —… şi fugea, aşa fără cap, după dumneavoastră, domnule sublocotenent.

  — A mers ca la vreo patru-cinci paşi şi pe urmă a îngenuncheat şi a căzut.

  Oamenii se închină:”… mamă… ma…” Dacă nu cumva a fost vreo halucinaţie a lor, sabia vâjâitoare a nimerit totuşi. Şi cel care povestea reia, ca să-şi întărească pentru el.

  — A Mariei a fost.

  Acum suntem toţi vreo doisprezece.

  — Haideţi, că aci e capcana morţii.

  — Ne omoară fără luptă.

  Dar nu avem totuşi curajul să trecem prin focul de baraj. Dacă artileria inamică ar fi bătând o zonă fixă, nevăzută de cei care conduc focul, calculată doar pe hârtie, parcă hotărârea ar fi mai uşoară… Ar fi ca un fel de loterie, la care chiar dacă nu ai decât o şansă infimă, trebuie să încerci. Dar barajul acesta e condus de oameni care ne urmăresc ca pe nişte gângănii. Gândul nu ezită, mâna nu le tremură, ochiul alege liniştit ţinta, căci sunt netulburaţi de artileria noastră, ca nişte mecanici de cale ferată obişnuiţi cu rotiţele şi manivelele lor.

  Totuşi, în loc nu mai putem sta… Un nou salt, o nouă dezlănţuire de trăsnete (căci acum nu mai trag, cât timp nu se vede nimeni, ci tunul aşteaptă ochit gata, până când suntem în fugă).

  Ajungem totuşi în sat, după ce mai întâlnim pe drum alţi câţiva oameni, din pluton. Poate să fie acum cam pe la prânz. Stăm deci aproape de trei ore sub focul dezlănţuit al artileriei.

  În sat e ca o arătare de stafii militare.

  Tudor Popescu stă după o casă, cu plutonul lui tot.

  — Omule, de când te aştept…