— Cum era să te las singur pe aici? Asta-i… Ăia de la regiment sunt nişte câini… Nu părăseşti un om, aşa, cu patruzeci de inşi, în faţa inamicului care a pornit la atac.

  Nu-l iau în braţe, nu-i strâng mâna, ci surâd idiotizat.

  La o fântână, mă spăl pe faţă. Oamenii îşi iau mâlul funinginos de pe faţă cu dosul palmelor.

  — Regimentul, batalionul? Unde sunt?…

  — Regimentul? Dracu ştie… trebuie să fie la trei ore de marş de aici. A plecat de atunci, din zorii zilei. Compania? o fi şi ea la zece kilometri; iar, către oamenii lui: Hai, mă păcătoşilor… Ieşiţi şi ăia din pivniţă.

  Printre casele sărace, bolovănoase, se face o răspântie vagă.

  — O luăm pe drumul ăsta, spre dreapta?

  — Ce drum, băiatule? acolo sunt nemţii.

  — Şi-ncolo?

  — Şi-acolo sunt nemţii. O luăm la deal în sus, într-acolo-i regimentul.

  Am senzaţia că ne-a cuprins o apă.

  Urcăm, deci, pe povârnişul dimpotrivă, tot pe o vâlceluşă râpoasă, măruntă şi cu lăstari.

  Bombardamentul, care în sat slăbise de tot, reîncepe iarăşi. Acum situaţia e însă alta.

  Vâlceluşa face ocoluri. Când suie în pieptul dealului, nemţii văd până în fundul ei şi acolo nimic nu ne poate adăposti… Dar când o ia la stânga sau la dreapta, malul e paralel cu ei şi ne oferă adăpost sigur. Nu avem deci de trecut decât vreo trei-patru zone de baraj, pe care ei le supraveghează cu grijă. Într-un ceas facem şi aceşti doi kilometri jucând, când e nevoie, ca la un nebunesc joc de noroc al morţii. De două ori întâlnim despărţiţi de văi şi nu ştim încotro s-o luăm. Găsim spânzurat în câte un beţigaş, însă, câte un bileţel: „La dreapta, Orişan”. (L-am întrebat mai târziu, cu o inexplicabilă neînţelegere de ce a şi semnat bileţelele şi mi-a răspuns, cu bună dreptate: Ca să nu credeţi că e vreo cursă a nemţilor.) Deasupra e un mare platou cu şoseaua şi alte sate. Adică, exact, e ţara obişnuită, că Săsăuşul era căzut în albia râpoasă.

  Acolo dăm peste Orişan… Constituise din oamenii rămaşi în urmă o ariergardă şi ne aştepta.

  Vine lângă mine cu figura lui, lungă şi rasă, înflorită.

  — Ai scăpat, măi?

  — Dar eu pe tine te credeam făcut praf, acolo la căruţe…

  — Mai scapă omul… m-am ales şi cu cizmele. Zâmbeşte palid. Ce zici? asta a fost artilerie nemţească?

  — A fost.

  Mă trântesc jos istovit. Era ca la unu-două după-amiază. E cald, soarele şi lumina albicioasă. Oamenii se adună grămadă… Fac socoteala… Lipsesc numai şaisprezece, cu cei eventual rătăciţi, cu tot. Acest „numai” se referă la sentimentele de groază prin care am trecut şi la risipa de obuze a nemţilor.

  — Dumitre, e ceva de mâncare?

  — Avem, dom sublocotenent… ouă şi ciucalată de la căruţele alea.

  Şi le caută tihnit în sacul de pânză.

  — N-ai aruncat mantaua?…

  — Cum o s-o arunc, domnule sublocotenent? că acum încep ploile… Aşa ceva nici domn maior n-are. Dumitru e lung, urecheat, buzat şi practic.

  Cad sleit şi nemângâiat. Interminabilul bombardament a sfărâmat toate resorturile din mine. Vorbesc rar şi numai când e nevoie neapărat să răspund… Mă simt palid şi când îmi trec mâna peste obraji văd că mi-a crescut o barbă ca de mort.

  Mă întreb întâi, lungit în şanţul şoselei, dacă nu am fost prea de tot demoralizat de focurile de baraj. E o întrebare care nu m-a slăbit niciodată în război, dar care acum mă chinuie mai stăruitor ca oricând: Altul, în locul meu, s-ar fi purtat mai demn?

  Dacă nemţii înaintau, mă puteau prinde fără luptă, căci e neîndoios că n-aş fi fost în stare să mă apăr. Dealtminteri, nici nu mai aveam cui comanda, căci nu aveam lângă mine decât şapte oameni. E o problemă, care şi în cealaltă viaţă (care nu e decât paralelă cu cea de acum) m-a obsedat mereu, încă din ultimul an de liceu: Sunt inferior celorlalţi de vârsta mea? În aceleaşi împrejurări, alţii cum s-ar fi comportat?

  Tudor Popescu fumează un chiştoc gălbui, ţinându-l iscusit între arătător şi degetul cel gros, cu ochi absenţi, căci e gânditor şi el, aci în şanţul cu smocuri de iarbă al şoselei. El de ce a rămas să mă aştepte? Ştiu că din cauza câtorva mici isprăvi, camarazii mei au oarecare admiraţie pentru mine, iar din cauza gesturilor mele prieteneşti, o dragoste de frate. Dar de ce, eu, care cred că îmi iubesc atât soldaţii, n-am stat să adun răniţii căzuţi pe coastă? E adevărat că am fost poate cel din urmă, chiar din plutonul meu, dar eu nu ştiam asta şi nici acum n-o ştiu precis. În sat nu trăgea artileria, şi Popescu nu trecea prin încercările prin care treceam eu, e adevărat, dar poate că ar fi trebuit totuşi să stau să adun din răniţi… Şi unde să-i duc?… cum să-i transport?… când trupele noastre sunt tocmai la zece kilometri.

  Şi încă altă obsesie, cu rădăcini şi mai adânci.

  Sunt dintr-un neam inferior? Ce aş fi făcut dacă aş fi fost la Verdun, sau dacă aş fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o dată? E aceasta inferioritate de rasă?

  Ei nu sunt din carne şi nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea tăria să îndure atâta?

  Există, pe drept cuvânt, vreo rasă aleasă, care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta? şi atunci trebuie să trag consecinţele fireşti pentru toată activitatea neamului meu, pentru raporturile viitoare, pentru gândurile de realizare în viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor modeste.

  Nu credeam în nimic… nici măcar în Dumnezeu… şi această zi, arătându-mi limitele voinţei şi ale personalităţii în comparaţie cu alţii, mă dovedea într-o inferioritate de epavă.