A fost destul să apară nemţii… focul a două baterii. Şi totuşi acum soarele era sus, prietenii mă aşteptau… o companie întreagă strânsă prin grija lui Orişan, toată a noastră, pe răspunderea noastră, creată de el din nimic, ca o casă, ca o statuie, ca o grădină sădită, ne dădea un real orgoliu şi aproape că doream să rămânem în urmă. Încolonăm frumos aceşti o sută şi ceva de oameni, făcuţi dar ţării, lăsăm o ariergardă mică în urmă şi pornim.

  „Wer kann Rumänien retten?”

  Abia când dăm peste un pod care arde mocnit, când vedem pustiul pe care-l întâlnim, sate după sate, alt pod care arde, înţelegem despre ce e vorba în realitate. Orişan zâmbeşte trist, cu înţeles amar, când ocolim prin vad:

  — Nu mai am speranţe de întoarcere.

  După aproape treizeci de kilometri de marş istovitor, care mă idiotizează, cu urechile şi capetele mereu întoarse înapoi, ajungem din urmă, pe înserate, în marginea Nagy-Varosului, batalionul, care ne dăruieşte cu indiferenţă de mecanism o seacă surpriză. Vom rămâne în avanposturi. Sunt atât de obosit, sunt atât de sleit de voinţă, încât cu greu mă stăpânesc să nu urlu furios.

  Căpitanul, îngăduitor şi feminin, mă potoleşte cu prietenie, uimit (ca un ţăran care a vrut să rătăcească prin oraş un câine şi îl găseşte, aproape de casă, sub dricul carului), dar sincer bucuros când mă vede întors din valea unde mă lăsase. Dealtfel, o companie, plecată mult înaintea mea, bătută de artilerie, se împrăştiase, se rătăcise şi încă nu se ştia nimic de ea.

  — Gheorghidiule, ai răbdare, domnule, s-a dus domnul maior să explice comandantului că e trupa obosită.

  Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei şi mergem să cantonăm în sat, unde dăm peste un întreg corp de armată poate, peste o divizie cel puţin, în cea mai mare învălmăşeală cu putinţă.

  După ce, cu chiu cu vai, găsim câteva grajduri şi două odăi pentru odihnă, suntem toată ziua chemaţi la regiment pentru a primi ordine administrative, pentru încheieri de acte. Mi se dau întâile scrisori venite din ţară. Pe un plic e scrisul mare, puţin aplecat, al nevestei mele. O pun ca şi pe cealaltă, a mamei, în veston, fără să le citesc. Întâlnim, după atâta vreme, întâia oară, serviciile regimentului şi toată ziua ne e luată cu diverse completări de rubrici, rapoarte, lămuriri. Nu ne-am luat soldele şi e musai să le luăm, semnând stat. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe două adrese cunoscute, la întâmplare aproape. Dumitru mi-aduce vestea că lada cu bagaje a fost spartă… sau s-a stricat… destul că e goală cu totul. Nu mai avem decât ce e pe noi.

  Venim pe drum spre cantonament; Orişan îmi şopteşte cu gând îngenuncheat:

  — Wer kann Rumanien retten?

  — Ce vrei să spui?

  — Am citit de două ori ziarele. Pierdem războiul.

  — Şi ce putem face?

  — Douăzeci şi cinci de mii de prizonieri la Turtucaia.

  — Dacă generalii noştri nu ştiu un principiu de tactică, elementar: că o bătălie prost angajată nu se continuă, ci provoci alta, ca Joffre la Marna.

  Mitică Rădulescu e indignat.

  — Adică voi credeţi prostiile alea despre Turtucaia? E congestionat de mânie. Credeţi toate prostiile nemţeşti?… Şi pleacă aproape întorcându-ne spatele.

  Orişan se uită lung după el şi pe urmă mă ia de braţ:

  — Crezi tu că oamenii de ispravă de-acasă, câţi or fi, ştiu cum e condus războiul românesc? Îşi dau seama că nemţii vor ajunge la Bucureşti?

  — Poate că da… poate că nu.

  Mă priveşte apăsat, cu trăsăturile prea simple în linii drepte.

  — Ascultă, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amândoi, trebuie să plece la Bucureşti… Trebuie să găsim acolo oameni care să ne asculte, cât mai e timp.

  — Cum o să pleci de aci?

  Se apropie strâns de mine:

  — Am vorbit cu Dimiu. Poate se va găsi vreo însărcinare. E vorba să se trimită un ofiţer, ca să aducă un transport de la partea sedentară.

  Surâd cu milă.

  — Va pleca desigur aghiotantul regimentului sau altcineva.

  — Maiorul Dimiu va face să plece unul din noi.

  — Orişan, ce crezi tu că putem face acolo?

  — Să vorbim cu vreun parlamentar influent, care să le deschidă ochii tuturor.

  Am rupt o ramură de copac şi-i număr frunzele.

  — Ascultă Orişan, dacă mergem acolo, nu-i decât un singur leac: revolverele. Ai curajul ăsta? Dacă vrei, dezertăm… Eşti în stare?

  A rămas îngândurat.

  — E prea complicat…

  — Atunci, să lăsăm lucrurile cum sunt.

  După-masă dorm vreo două ceasuri şi când mă deştept îmi aduc aminte de scrisori. Mama îmi spune că acasă sunt toţi bine şi: „Ştefane, mamă, roagă-te lui Dumnezeu în fiecare seară, că el ne e singura nădejde… şi vezi, fii cuminte… fă şi tu cum fac alţii”. Biata mamă, cum crede ea că „fac alţii”? Nevastă-mea, pe hârtie lungă mov, îmi mulţumeşte pentru donaţie: „A fost o surpriză, m-a uimit… Să te gândeşti acolo, în război, atât de mult la mine… Îţi mulţumesc încă o dată că ai fost atât de drăguţ în chestia lirelor, şi-mi pare foarte rău că ultima oară ne-am despărţit puţin cam rece. După plecarea ta am fost tristă şi a treia zi am plecat din Câmpulung. Singură… cu servitoarea… de-abia am găsit locuri în tren. Aici am găsit totul în regulă. Scrie-mi dacă poţi, şi cât poţi mai mult. Scrie-mi unde ai pus cheia de la biroul american, unde sunt actele… Ieri am fost la mama… că sunt singură toată ziua… Te sărut, scrie des cum te afli. E adevărat că înaintaţi mereu? aici e o mare bucurie.”

  Cheia de la birou, actele, am fost drăguţ (?). Ce pot să fie pentru mine toate astea?… Ei au acolo pe „mâine”. Ce ştiu ei de ce a fost ieri în realitate în satul