Săsăuş? Propoziţiunea „că sunt singură toată ziua” mă face să zâmbesc, nu pentru că o recunosc tipică şi atât de maşinal mincinoasă, cât pentru că îmi aduc aminte cât am suferit din cauza ei. Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al gândului întâmplător.

  O singură curiozitate, ca de amator de tablouri, am: Cum o fi lumea asta, care ştie că armata e în război? cum e atmosfera străzii, a restaurantelor, cum vorbesc la masă? aş da nespus de mult să văd acum un exemplar măcar din ziarele mari, de dimineaţă, să citesc, dedublat, cu ce literă? cu ce titluri? veştile războiului românesc.

  — Nu dormi, Gheorghidiule? mă întreabă de pe patul celălalt Tudor.

  — Ba da… am dormit… Citeam acum scrisori de acasă…

  — Hai să vedem caii lui Corabu.

  E un adevărat loc de rendez-vous ofiţeresc grajdul vecin, unde căpitanul Corabu ţine patru cai, prada lui de război.

  — Ăsta-i din grajdurile lui Esterházy, arăta cu mândrie noul proprietar un roib pintenog, subţire şi nervos ca un cal de curse. I l-am luat unui conte.

  Corabu, ca să-şi poată face colecţie de cai, a întins cele mai abile curse patrulelor de husari. Adică numai trei a capturat, că pe unul l-a ales dintr-o herghelie întâlnită şi l-a plătit, faţă de martori aduşi anume, cu bani buni şi foarte cinstit socotiţi la preţ. Admirăm cele patru animale subţiri, şi vii ca jocul de izvor, cu dezinteresarea cu care le-am fi privit pictate.

  — Şi ce faceţi cu ei, domnule căpitan?

  E sincer uimit.

  — Cum ce fac cu ei? Dar în timp de pace un cal ca ăsta mă va costa solda pe un an, domnule.

  — Sigur, un maior are nevoie de cai, îi completează gândul, crezând că glumeşte, un locotenent de administraţie…

  Dar căpitanul e destul de acru:

  — Maiori ajungeţi voi, hoţii ăştia de la intendenţă… eu am să fac însă un grajd de cai de curse…

  — De ce hoţi, domnule căpitan, de ce ne faceţi hoţi?

  — Uită-te la el, ni-l arată cu dispreţ căpitanul, netezind mereu coama de mătase a roibului. Ne trimit, ori nu ne trimit hrană, ei o trec la ordinar. Ba şi atunci când ne-o trimit, o iau cu japca de prin curţile oamenilor şi o trec apoi gras la socoteală.

  Râdem toţi, râde galben şi locotenentul, dar până la noi a ajuns zvonul că acei de la etapă au trimis – siguri cum sunt că scapă – câte-o adevărată zestre acasă.

  Ca să ne împace, locotenentul ne cheamă la magazia diviziei, să ne dea ţigări şi vin bun, înfundat.

  Pe drum discut cu Orişan şi Tudor Popescu:

  — Pe locotenent îl înţeleg, e sigur că se întoarce, dar Corabu?

  — Da, e ciudat… încrederea asta…

  Corabu îmi dă o spaimă liniştită, ca un bolnav care, spre deosebire de toţi cei din jurul lui, nu ştie că impresia de mulţumire şi bunăstare pe care o are e semnul agoniei apropiate şi face planuri unde să-şi petreacă vara.

  Pe străzile satului, transformat într-o provizorie capitală de regat militar, e o mişcare de trăsuri, furgoane şi automobile chiar, chesoane şi tunuri trase în marginea drumului, care desfid orice gând de ordine.

  Curţile sunt toate pline, cum sunt pline de care şi trăsuri curţile hanurilor în zilele de târg, iar oamenii forfotesc în toate părţile.

  Vinul şi gustările, probabil de la popota diviziei, sunt delicioase.

  — O săptămână, două, cât mai stăm aici, Vasiliule, suntem muşteriii tăi. Îţi facem vad.

  Un locotenent scurt, cu mustaţa blondă, întreabă mirat:

  — Credeţi că stăm aici două săptămâni?

  — Trei zile, o săptămână cel mult.

  — Trei zile? Pentru asta ne-au adus la divizie?

  Ne vizităm cantonamentele şi hotărâm ca seara să luăm masa împreună cu toţi amicii, Tudor Popescu, Orişan, Mitică Rădulescu şi cu mine.

  Dar se vede că ordonanţele au vorbit despre banchetul nostru, că se mai invită şi alţii.

  — Tu ce aduci? A nu, pui fripţi avem… Şi sardele avem.

  — Da?… eu am ardei umpluţi…

  Ne prăpădim de râs o clipă… ardei umpluţi?… ce idee, aşa seara?…

  — Dar, ardei umpluţi… că a găsit maşină de gătit.

  Pe jumătate suntem convinşi… Orişan chiar face reflecţia rezonabilă:

  — Dragă, ardeii umpluţi sunt o mâncare adevărată, de oameni aşezaţi… cu pat şi masă… nu pui fripţi, de oameni veşnic pe drum.

  Fireşte că suntem de acord, dar acum, amicul nostru primeşte cu greutate.

  — De, nu ştiu… dacă o să ajungă… n-am decât o tavă.

  Constat iar că pe front nu mai sunt acele tipuri „pitoreşti” de care e atât de plină literatura. Toţi cei care sunt „pitoreşti” o vor – şi sunt conştienţi de asta – aşa cum vor să-şi facă un „cap” cei care-şi lasă barbă. În tic, în formula repetată, e ceva de cabotinaj. Dovadă că, dacă pe un chefliu cu ticuri pitoreşti îl scuturi şi îi vorbeşti grav şi serios, nu mai face pe caraghiosul, nici pe actorul. Dar războiul e mai ales sinceritate, aproape de pământ şi piatră. Nu e teatru, chiar când e glumă. Nu există deci tipuri pitoreşti decât la popote, la intendenţă şi la etape. Acolo, când sunt uneori, şi cei de pe front se lasă ispitiţi. Acum suntem numai veseli.

  Pe înserate a început să burniţeze. În odaia mea, patul cu cearşafuri albe e făcut (n-am dormit în trei zile decât trei-patru ore pe apucate) şi masa e întinsă cum se cuvine pentru şase „persoane”, nu inşi. E un soi de veselie, chiar când masa e încărcată şi paharul plin, cam la fel cu veselia uscată a figuranţilor de teatru, care sunt veseli, strigă şi beau din cupe goale.

  Dar când aduce castronul cu aburi de supă delicioasă – unde l-o fi găsit?