— Domn sublocotenent… nu-mi miroase a bine.

  — Ce, mă, ardeii lui Vasilescu? întreabă Mitică.

  — Nu, XY a primit ordin de echipare…

  Lingurile au căzut în farfurii. Parcă a turnat cineva lături în supă.

  — Ia vezi, mă… Nicule… Paraschive, ăia de-acolo, ia duceţi-vă să vedeţi ce e…

  Nu mai mănâncă nimeni. E o enervare joasă, făcută din dezgust şi istovire. Suntem brigadă cu XY.

  Paraschiv se întoarce cu un chiot de bucurie.

  — Numai XY… la noi nu e nimic.

  Dar atât nu e de ajuns ca să ne readucă pofta de mâncare. Nici nu vorbim măcar… Tudor Popescu s-a dus să se trântească pe unul din paturi, în aşteptare.

  Ţignale prelungite şi, în stradă, comenzi scurte, corectate. XY se formează pentru plecare în seară.

  — Să vedeţi, dragă, că pe noi ne lasă în pace. Am eu o presimţire a mea… că pe noi ne lasă în pace. Uite, eu mănânc fără grijă…

  Noi ceilalţi ne mulţumim să fumăm fără să spunem o vorbă.

  La ora 9 vine ordinul să ne echipăm. Ne încolonăm apoi pe o ploaie rece şi pătrunzătoare de toamnă.

  — Vedeţi, domnule sublocotenent, dacă aruncam mantaua de cauciuc…

  — Bravo, Dumitre, eşti o ordonanţă clasică…

  — Da, dom sublocotenent…

  — Ce da, mă?

  — Sunt aşa… cum spuneţi dumneavoastră.

  — Eşti un prost.

  Sunt îmbrăcat tot în costumul ofiţeresc subţire (căci abia mai târziu ofiţerii se vor îmbrăca cu aceleaşi haine, vag ajustate, ca şi trupa) cu care am plecat în ajunul Sfântă Măriei.

  Toţi îmi admiră cu invidie mantaua… Orişan are perechea de cizme de husar lungi, roşii, dar se codeşte să le puie, căci îi e frică să nu fie, într-o eventuală luptă, prea vizibile.

  Pornim încet după chesoanele de artilerie, ca după un dric. Nu se vede nimic şi, după ce ieşim din sat, drumul, din cauza ploii dese, care desfundă, e o adevărată mlaştină. Credem că nu intrăm chiar azi sau mâine în luptă; ba încă ni se pare sigur, dar drumul ăsta prin noroi, în întuneric beznă, sub palele de ploaie, e îngrozitor. Alunecăm, ne ţinem unii de alţii şi ajungem cu toţi în şanţul din marginea drumului.

  — Atenţie… pod sfărâmat… se transmite, venind din om în om, înştiinţarea. Dar cum întunericul e prea de nepătruns, cădem toţi, rând pe rând, în mocirlă. Ne scoatem, târându-ne, unii pe alţii. Mai fiecare pas e făcut din trei paşi: unul alunecat spre dreapta, altul îngenuncheat la stânga şi în sfârşit cel bun înainte.

  Mi-e imposibil să ştiu în ce direcţie mergem.

  — Atenţie… atenţie… cheson împotmolit.

  Ocolim aşa ca să ne conformăm indicaţiei, deşi ne întrebăm dacă nu cumva acum greşim. Trecem probabil pe lângă un tun, dar nu ştim unde e…

  Sunt sleit… mi se îndoaie genunchii uzi…

  Ghetele de şevro mi-au devenit ca nişte bandaje de noroi rece în jurul picioarelor…

  Mi le smulg cu greutate, ca şi când pământul mi le-ar suge.

  Plouă mereu şi întunericul e atât de mare de parcă suntem rătăciţi într-o mină, fără un chibrit, fără o undă de lumină măcar. Între o pâlpâire de ţigară şi soarele tot, e mai mică deosebire, fără îndoială, decât între o lucire de zid alb şi întunericul absolut.

  Când uneori drumul ocoleşte, întunericul devine şi el mai lichid şi ne spală obrajii.

  Undeva, înainte, s-a aprins o lumină. Imediat încep urlete: stinge… stinge lumina. Şi e fără noimă, căci o lumină nu poate indica o poziţie, de vreme ce nu i se poate determina locul. Bâjbâim mai departe prin întuneric.

  — Zamfir… Niculae Zamfir… Nu răspunde nimeni. Zamfir!… Pun mâna pe cel din stânga mea: Tu eşti Zamfir?

  — Nu sunt, camarade… Zamfir s-a dus pisemne – şi aci îmi trânteşte o porcărie soldăţească.

  — Mă, cine eşti tu, mă… n-auzi? şi îl iau de gât…

  Cineva îmi recunoaşte vocea:

  — Mă, e don sublocotenent de la a noua.

  — Don… don… sublocotenent… eu sunt dintr-a şaptea.

  — A şaptea? apuc de raniţă pe cel dinaintea mea… Cine eşti? Din ce companie eşti?

  — Vasile Tonitu dintr-a şaptea.

  — Mă, aici sunteţi dintr-a şaptea?

  — Nu, don sublocotenent, a opta, îmi răspund cinci o dată.

  — Dar a noua unde e, mă?… Ei, a noua…

  — Aici, don sublocotenent, răspunde unul şi parcă îi e vocea fosforescentă, atât de mult o simt.

  — Unde sunteţi, de aici: înainte… înapoi?

  — Păi nu ştim unde sunteţi dumneavoastră…

  — Mă, care are o izmană… o cămaşă albă… Puneţi-le pe spate, ca să ne mai lămurim puţin.

  În sfârşit, ne regăsirăm… Compania era în urmă.

  Să tot fie miezul nopţii… mergem parcă de o veşnicie. De repaos nici vorbă nu poate fi… Adică nimeni nu se poate aşeza… căci de stat în picioare, în loc, stăm la nesfârşit. Suntem parcă la sute de metri, îngropaţi în păcură.

  Frigul nu-l simt încă decât la picioare… când stăm în loc… dar mă gândesc ca la un vis nebun, că aş putea să fiu într-altă parte… că la ora asta există oameni care dorm în pat… sau într-un bordei uscat… că există oameni care se odihnesc într-un grajd, fie şi pe băligar cald.

  — Loc… loc… loc!

  Artileria…! Vine din urmă artileria.

  Ştiu că e artileria numai pentru că acum, în loc să mă lovesc de cei din dreapta şi stânga mea… mă lovesc de boturi de cai şi roate de tun. Oare artileria merge tot aşa de încet ca noi? Oare caii văd mai bine?

  După un timp, tunurile se împotmolesc şi se descoperă că infanteriştii se aşezaseră pe lanţurile care leagă ante-trenurile. Urlete, înjurături, uruit de fier şi de roţi iar; şi, trimise parcă nu se ştie de unde pe