De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De trei zile şi trei nopţi n-am dormit decât aseară, în şanţul şoselei două ore şi azi după-masă alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar sprijin, în noroiul care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi. Aş vrea să mă las jos, să treacă peste mine bocancii camarazilor, copitele cailor.

  Măcar dacă aş fi aghiotant de batalion, să merg călare.

  Mi se pare atât de puţin ceea ce cer. Sute de artilerişti călare, ofiţerii de la căpitan în sus călări, aghiotantul călare, fireşte şi ei aci în iadul acesta de noroi, dar la regiment, la brigadă, la divizie, la toate aprovizionările şi la toate birourile, la toate misiunile şi la toate depozitele, atâţi alţi ofiţeri. Nu voi să fiu departe de foc, ca ei. Nu aş vrea decât un cal, pe care să merg alături de camarazii mei, mai robuşti, pare-mi-se.

  Mergem toată noaptea şi acum am pierdut absolut măsura timpului, totul capătă pentru mine o senzaţie de veşnicie, de existenţă inumană.

  De la o vreme începe să plouă din nou, căci stătuse un timp.

  Zamfir, care mă regăsise (fără să ne vedem faţa) şi voinic mă ajutase să lupt toată noaptea cu noroiul, îmi dă vestea că se va face ziuă. Îl întreb, îndurerat parcă, de unde ştie asta.

  — Vă spun eu, domnule sublocotenent, dacă începe iar ploaia, e semn că ne apropiem de ziuă.

  Într-adevăr, peste câtva timp întunericul începe să se încenuşeze. Pe urmă devine ceva mai albicios, ca deasupra mării, aşa încât, deşi au început să se zărească ramuri negre de copaci, oamenii nu se văd încă decât ca prin ceaţă, căci au şi ei uniformele tot cenuşii.

  Ploaia a devenit vie. Vântul ne repede din când în când în faţă pânze de apă rece. Suflăm greu şi mergem înainte.

  Când s-a luminat de ziuă, parcă am ieşit dintr-un tunel. Ploaia şi vântul de toamnă reped în copaci şi tufişuri, verzi încă, palele de nori albi care se târăsc pe marginea drumului, căci acum suntem într-o pădure tânără de carpen şi stejăriş. Ne căutăm oamenii şi din mers ne reconstituim unităţile. După un timp coloana s-a oprit. Dar acum începe altceva tot aşa de grozav ca oboseala: frigul care ne amorţeşte… După ce ne-am odihnit ca nişte cai, când pe un picior, când pe celălalt, începem să batem pe loc din tălpi. Îmbrăcămintea e toată leoarcă, lipită cu clei rece de noi, ghetele de şevro mi s-au spart azi-noapte şi acum, cu ciorapi noroioşi şi boturile atârnând, e mai rău decât dacă aş fi desculţ. E un frig care ajunge până la oase… Dealtfel, de-a lungul spinării îmi simt pe piele, alunecând ca melci reci, şiroaie de apă, care tremură încet, ca pe geamul pe care ajunge ploaia. Sunt ploi calde de vară, asta e o ploaie deznădăjduită şi îngheţată de toamnă.

  Pe la nouă dimineaţa abia, maiorul o ia la stânga pe o vâlceluşă, pe fundul căreia s-a adunat un strat gros de frunze galbene uscate. Mergem acum în fugă. A început acum, sau am crezut-o noi, departe, o luptă vie de artilerie. Câte vâlceluşe ca astea am văzut eu, cândva, în altă viaţă, de la fereastra vagonului-restaurant, între Piteşti şi Slatina!

  Ajungem într-o vale mai largă puţin, prin fundul căreia trebuie să fie, pe sub răchite plouate, vreun pârăiaş. Departe, la câţiva kilometri în dreapta noastră, pe o coastă largă, urcă, atacând pare-se, batalioane de ale noastre. Noi credem că inamicul ocupă aci dealul mic şi păduros din faţă, al cărui povârniş e bătut şi de artileria lor şi de a noastră. La dreapta, el face îndeosebi un baraj puternic de vreo cincizeci de metri lărgime, socotind, după cât se pare, că pe acolo duce calea noastră. Ploaia a stat iar.

  — În trăgători… în trăgători.

  Maiorul porneşte împotriva dealului împădurit din faţă, şi cum crede că acolo e inamicul, dăm în trăgători un adevărat asalt. A fost, poate, şi s-a retras, nu-mi dau seama, dar când pătrundem în pădure urlând: înainte… înainte!… nu găsim pe nimeni. În schimb ne împrăştie focul artileriei noastre, care loveşte în plin.

  — Să nu mai tragă artileria noastră… să nu mai tragă artileria noastră! urlă disperată toată lumea.

  Nu ne rămâne decât să alergăm mereu înainte: de partea cealaltă a dealului priveliştea e foarte cuprinzătoare. E un fel de uriaşă strachină verde, de doi-trei kilometri largă, cu mici culmi, bune de păşune, pe toate marginile, cu pădure pe stânga. Prin mijloc, pârâiaşe mici cu tufişuri mărunte, îngălbenite. Nici urmă de inamic. Dar n-am apărut bine şi artileria lor – căci o cunosc, e tot cea de alaltăieri – ridică trombe de păcură şi fum înaintea noastră, trăsnind şi rupând fier.

  — Înainte, şi fă legătura pe dreapta! îmi strigă maiorul Dimiu. Legătura… legătura… treci prin baraj.

  Şi cum crede că nu aud bine cauza bubuiturilor, îmi arată cu mâna, şi apoi spre stânga:

  — Voiculescule, prin pădure… pădure… pădure, n-auzi?… înainte…

  Cad lovituri împerecheate de trăsnete. Tot dealul zvâcneşte când e lovit în coastă. Cratere negre cât nişte roţi mari de locomotivă răsar apoi în iarbă.

  Loviturile sunt întrerupte şi oamenii se opresc îngroziţi. Situaţia e însă mult mai uşoară ca alaltăieri. Barajul e fix şi orb, iar cei care trag sunt desigur foarte departe. Unde ne găsim acum, la douăzeci de paşi de el, nu cade nici un obuz, iar dacă traversăm patruzeci de paşi printre trombele de brazi, de asemeni, nu mai cad obuze.

  Cu ochii sufletului închişi, în picioare, strig pe nume câţiva dintre oameni… „Zamfir Niculae… Ciorbagiu… haide”. Dar după câţiva paşi oamenii se opresc, şi în carnea şi nervii mei e un consimţământ.

  Înaintea noastră sunt culcaţi alţi trăgători. Barajul e ca să împiedice sosirea noastră, a rezervei, şi nu avem puterea să ne repezim să trecem