prin el. Pământul tot se zguduie. Unul dintre acele animale apocaliptice, mari cât un munte, dar nevăzut acum, râcâie şi azvârle pe o zonă anume pământul, ca un câine sau ca o fiară care cu picioarele şi ghearele îşi face groapă.

  Cu un genunchi pe pământ, fără armă şi după ce am dat şi mantaua ca să mă simt mai uşor, caut cu privirea un loc de trecut. Pare-se că spre stânga obuzele cad mai ritmic, aşa încât s-ar putea trece. Dar deodată o serie de fâsâituri şuierate, de şarpe întărâtat, şi aliniate ca din nai, trec pe lângă mine.

  — Mitraliera… trage mitraliera… culcaţi!

  — Suntem pierduţi, căci culcaţi… neculcaţi… aşa fără adăpost, bătuţi de mitralieră, e moarte sigură.

  — Zamfir… Grigoriţă…

  Şi mă năpustesc înainte în baraj.

  Năruite lângă mine, obuzele sunt parcă prăbuşiri de trăsnete, căzute pe casa alăturată, dintre cele care fac să-ţi plesnească geamurile. Şi trăsnetul nu e nimic pe lângă această dezlănţuire, căci e unul singur şi, odată căzut, te găseşte scăpat… dar aici, tocmai pentru că a venit unul, ştii că mai vin şi altele.

  Când în plin baraj vine vâjâitura, cad sau cădem poate, căci nu văd nimic, cu anticipaţie… „Nelovit” e constatarea de un sfert de clipă.

  Din nou o goană înnebunită…

  Sunt dincolo… în plină bătaie, pentru atacul de baionetă… Parcă am trecut printr-o poartă. Nu mă gândesc la poarta barajului, ci la un fel de poartă nevăzută, înaltă până la cer… a morţii… a lumii celeilalte, dintre spaţiile reci.

  Totul dă impresia de nou… originar…

  În faţă, am ajuns din urmă, într-o mică vâlceluşă, un lanţ de trăgători, culcaţi în tufiş şi printre smocurile de copăcei… La dreapta, la câteva sute de metri, un lanţ de trăgători, al nostru, se abate înapoi – văd bine, căci sunt şi ei pe păşunea largă – ca un gard prăbuşit întâi la un capăt… pe urmă la celălalt… nu văd nici un soi de inamic… decât foarte departe la stânga în fund, pe un dâmb, un şir de oameni culcaţi ca nişte mogâldeţe, exact ca ţintele culcate pe câmpul de tir de la regiment.

  Mă scol în picioare şi strig şi ofiţerului pe care l-am ajuns din urmă:

  — Domnule căpitan, hai înainte.

  Toată lumea îmi urlă ca la teatru, când ăi din urmă nu văd: „Jos! jos!”

  — Stai jos, domnule, că ne iau focurile lor în primire… Vrei să ne descopere aici? Lasă să-i ia prin pădure, pe flanc.

  Se aud la stânga, unde e restul batalionului nostru, urlete neîntrerupte: „Înainte… înainte…”, deci rămânerea pe loc mi se pare o dezertare.

  Constat, aşa pentru mine, cu gratuitate, în clipele acestea de moarte, că nici pe departe nu e acea „ploaie” de gloanţe prin care se spune că trebuie să treci la război. Din când în când câte un strop de piuituri, ca vântul toamna pe câmpie, când gloanţele trec mai pe sus… fâsâituri şuierate, de şarpe, când sunt aproape. Pe deasupra trecu anunţate năprasnic, mereu, cum se anunţă uruind trenurile, obuzele. Apoi, izbesc pereche, în dâmbul din spate, cu un fel de titanică nerozie, transformând doar pădurea în ruine şi fum, căci cred că nu mai e nimeni acolo, iar dealul n-au să-l poată dărâma, oricât l-ar zgudui.

  „Degeaba” chiar, nu e… Înţeleg că aşa, bătând haotic în dâmbul acela, în afară de faptul că ne-au redus toată artileria la tăcere – căci nu mai trage nici un tun românesc pe aci – ei fac un fel de demonstraţie gratuită ca toate demonstraţiile simbolice, că soarta, nu numai a mea, dar a armatei întregi e pecetluită. Câtă vreme ei pot dezlănţui în linişte un uragan ca ăsta, prin care nici o unitate nu poate trece neînjumătăţită şi nedezorganizată, e înfrângerea.

  „Wer kann Rum”nien retten…?”

  Deodată, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care se înfig printre noi în pământ ca ghearele şi provoacă un urlet de bâlci.

  — Păziţi… trag ai noştri în noi… păziţi!

  Un lanţ care a apărut sus pe coastă, neştiind unde se găseşte inamicul, cum n-am ştiut nici noi, crezând că tot ce e după culme e duşman, trage în noi…

  Fugim urlând şi ne adăpostim, încocârjaţi, în şivoiul vâlceluşei.

  — Nu mai trageţi… se strigă înapoi… nu mai trageţi!

  Acum văd că sunt câţiva morţi… cu capul culcat pe braţ, cu faţa în sus, toţi cam în aceeaşi atitudine. Parte sunt desigur loviţi din spate…

  S-a dus elanul de la Olt… de la Măgura Branului.

  E în mine o tristeţe mânjită, ca de moarte. Mult la dreapta, se întorc în picioare (nu sunt urmăriţi cu focuri? nu e luptă acolo?) pâlcuri-pâlcuri dintr-ai noştri. E ceva de înmormântare în amurg sărac.

  Cărţi de citire, articole de gazetă în patruzeci de ani, sunt goale ca nişte sertare, înaintea acestei retrageri care e realitatea…

  Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte altfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel.

  Rămân aşa în vâlceluşă, cu lanţul întreg de oameni plouat până la piele, ros de tristeţe, cam jumătate de ceas. Oamenii privesc cu îngrijorare spre dreapta. „O să ne ia pe flanc.” Dar e o imposibilitate… nimeni nu e pe flanc, nu se vede picior de inamic.

  Ai noştri trag în mod stupid, în sus, orbeşte – dealtfel, nici nu vedem nimic. E o răpăială asurzitoare.

  Iată însă că în stânga, în pădure, reîncep iar urletele batalioanelor noastre: „Înainte, înainte…”

  Nu mai pot sta locului.

  — Hai înainte, domnule căpitan… hai, că auzi… la stânga…

  Într-un anumit sens, nu-ţi trebuie prea mult curaj ca să alergi înainte; de vreme ce câmpul e gol, dă, cât de cât, o impresie de manevre.

  Căpitanul îmi arată cu mâna că în pădure, înapoi, se întâmplă ceva…

  Cu