Când azi tot vom muri – căci azi e ziua, nu mai încape nici o îndoială – ce câştig e să fii plesnit de gloanţe aci, în loc să mergi înainte?

  Strig cu o frenezie animalică, beat de propriul meu urlet: „Înainte… înainte…” Căpitanul cu oamenii se ridică şi pornim tot lanţul înainte, urlând mereu. Mergem ca la trei sute de metri, în salturi succesive.

  Acum gloanţele care veneau rare miaună des… O mitralieră toacă, departe, dar loveşte prea scurt. Ridică pământ şi iarbă, la vreo cincizeci de metri în faţa mea. În pădure strigătele româneşti au rămas în urmă. Inamicul lucrează tăcut şi automat ca o maşină de precizie.

  Căpitanul comandă un foc spre pădure în dreptul nostru, ca eventual să lovim în flancul celor care, crede el, ţin faţă batalionului nostru. Protestez cu îndârjire, căci am certitudinea că tragem într-ai noştri. Dar nu mai pot face nimic, focul s-a dezlănţuit.

  Mai departe, nu mai mergem.

  — Lasă, domnule, să aşteptăm aici, să-i ia pe flanc prin pădure.

  Înţeleg acum că gândul oricărei manevre, în afară de înaintare, pe câmpul de tragere, e moartea şi înfrângerea.

  Reiau mereu, urlând: „Înainte… înainte” şi urletul însuşi e un stimulent formidabil şi un narcotic în acelaşti timp, ca un pahar de vin, dat dintr-o dată pe gât. Alegerea încinge şi ameţeşte.

  — Zamfire… Marine… Ciorbagiu… hai.

  M-am ridicat în picioare… snopul de gloanţe vine aproape, însă nu cade niciunul dintre cei care fug cu mine înainte.

  Ne oprim după zece paşi, dar ne ridicăm numaidecât: în faţa noastră sunt vreo două gropi de obuz. Alergăm lunecând pe iarba plouată şi ne înghesuim câte patru-cinci într-o groapă. Dar acum e o înverşunare groaznică împotriva noastră, căci s-a întâmplat un lucru neaşteptat. Cât timp eram culcaţi în iarbă, nu eram văzuţi. Ridicându-ne însă ne-am demascat… şi acum, în haine verzi pe negrul groapei de obuz, suntem bine lămuriţi. Fâsâiturile sunt dese, dar pe sus. Vin şi din faţă şi din spate, de la cei rămaşi în vâlceluşă, care trag pe deasupra. Dar mai ales ne caută acum mitraliera. Probabil că nu poate aprecia distanţa exact, căci trage la zece paşi înainte, scormonind iarba şi pământul cu snopul ei de gloanţe ca o gheară de tigru, se apropie din ce în ce, însă părându-i-se că s-a înşelat, iar îşi repede turbat şi metalic snopul la alţi douăzeci de metri. Cei îngrămădiţi cu mine trag ca descreieraţii, fără să scoată capul din groapa de obuz. Şi din nevăzut parcă trage mereu. Fără îndoială, nu-i „ploaie de gloanţe” şi snopul mitralierei e destul de nesigur, dar unul singur dintre gloanţele astea care vin ar fi tot atât pentru oricare dintre noi, cât un naufragiu pe ocean, cât un cutremur catastrofal, cât sfârşitul lumii. O simplă izbitură, scurtă ca de cravaşă, în frunte.

  Armele celor ghemuiţi înapoia mea în groapă se descarcă lângă urechile mele chiar, cu plesnituri groaznice. Unul şi-a rezemat arma chiar, o clipă, de umărul meu, i-o dau la o parte cu mâna furios, căci îmi sparge urechile. Aş vrea să dau ordin să nu se mai tragă, dar zgomotul e asurzitor, ca într-un aeroplan când porneşte motorul…

  Trebuie să ieşim din groapa asta, căci e moarte stupidă. În faţă e o nouă cută de teren. Dar mai întâi nu ştiu cum să fac să se oprească focurile… M-am ridicat în genunchi, în marginea gropii, jucând toată cartea, căci pericolul e mai mare din spate. Fac mereu semn să se oprească focurile către cei din vâlceluşă, ca să putem înainta fără să cădem loviţi din urmă. Dau iar la o parte, cu mâna, arma celui din groapă, care trage aiurea, năucindu-mă.

  În sfârşit, fac semn cu mâna stângă înapoi, îngenuncheat şi sprijinit cu dreapta în iarbă, dar cineva îmi dă cu o vargă peste mână şi imediat sunt tras de picioare înapoi în groapă, unde cad zăpăcit…

  — Ce e, mă?

  — Sunteţi rănit… mâna stângă.

  Toată mănuşa-i plină de sânge… Un deget atârnă, îmbrăcat şi el în mănuşa lui, în jos, prins parcă numai într-o aţă, dar nu simt nici o durere.

  Lângă mine, oamenii îmi arată cu privirea pe Ciorbagiu, dar nu pricep din cauza larmei şi mai ales pentru că ei încearcă să-mi spuie nu ştiu de ce în şoapte şi cu un aer tainic ceea ce vor. Pe urmă, înţeleg. Omul şi-a sucit în loc gâtul moale, din gulerul scorţos al mantalei şi are acum obrazul stâng lipit de palmă, întors înapoi, ca şi când n-ar mai vrea să vadă înainte.

  Din colţul buzei, i se scurge pe bărbie un firişor de sânge. Ochii sticloşi parcă ar vrea totuşi să evite pământul.

  — Tare mi-e teamă că e lovit în ceafă de cei care trag din spate, îşi spune unul, acum tare, în fundul gropii, părerea. Şi pe dumneavoastră, socot că tot din spate v-a lovit.

  — Nu. Ieşise şi el cu domnul sublocotenent şi a întors capul înapoi, când a făcut dumnealui semn cu mâna, să vadă dacă opresc aia, atunci l-a lovit în ceafă… da tot din faţă…

  Parcă suntem acum într-un mormânt.

  Gloanţele nu sunt prea dese, dar în fund, mogâldeţe se ridică… şi trec mereu în fugă, la stânga, spre pădure, trăgători inamici. Nu îi vedem bine decât când se strecoară unul după altul, ca şi când ar traversa un drum, ca să dispară iar.

  În spate, artileria nemţească a devenit turbată şi pare că a sporit numărul gurilor de foc, căci bate în pădurea care saltă trunchiuri întregi şi aşchii, fumegând; iar unele obuze trec scurt peste deal, căci bat, se vede, şi vâlceaua pe unde am venit noi. Nu mai e nimeni dintre ai noştri înspre dreapta, dar în pădure e un răpăit de arme, care, reluat de ecou, devine hău groaznic.

  Mă întreb