ce am de făcut. De înaintat nu mai poate fi vorba. Nădăjduiesc că ai noştri vor împinge linia inamică atât de mult înapoi, încât să pot aştepta sfârşitul luptei în groapa asta de obuz. Dar, după felul cum se depărtează focurile în pădure, înţeleg cu groază că ai noştri dau înapoi, sau suntem treptat înconjuraţi.

  La gândul că aş putea fi prins, mă cuprinde o deznădejde rece, ploioasă. Înfrângerea asta, înserarea care cade, mâna pe care o ţin mereu ferită, ca un câine laba zdrobită de automobil, îmi dau o impresie de moarte, de neîndreptat niciodată.

  Atunci, ca un gând fierbinte, ca o descheiere de moarte, imediată, hotărăsc că voi pleca neîntârziat. Oamenii îngroziţi vor să mă reţie. Dealtminteri, nici nervii nu mai pot suporta nimic. Armele care mi se descarcă, aci în groapă, în urechi, mă năucesc şi mă înfurie.

  Pornesc înapoi, în picioare, drept peste câmpul verde, singur pe toată întinderea lui, ca un somnambul. Nu mă uit înapoi, nu mă uit în dreapta, nu mă uit în stânga, nu am decât un singur gând, că dacă străbat aceşti cinci-şase sute de metri, aş putea să fiu scăpat. Ştiu bine că numai „dacă” îi străbat şi numai „aş putea” pentru că trebuie să trec din nou prin focul de baraj şi prin pădurea bătută. Pot să cad în fiecare clipă… dar dacă ajung dincolo… În mine pulsează gândul acesta al salvării cum gâlgâie sângele în gâtul tăiat. Ceea ce mă îndeamnă la nebunia asta e durata neted scurtă a jocului. După un sfert de oră sunt scăpat. Am crezut că la ruletă e bine să joci numere în plin. Simplifică.

  Dacă prin absurd nu se întâmplă nimic, şi dacă merg întins, aşa ca un cadavru ambulant, singur în picioare în tot largul câmpului, fără să mă opresc o clipă, orice s-ar întâmpla, sfertul de ceas trebuie să treacă. Dar nu trebuie să mă opresc sub nici un cuvânt, şi nici să fiu atent la ce e în jurul meu, ca să nu-mi pierd curajul şi să nu ameţesc, ca un acrobat, care nu trebuie să se uite în jos. Şi trec într-adevăr încet, fugind numai prin barajul automat.

  Totuşi întârziere e. Nu pot să urc dâmbul de cinci-şase metri, spre pădure. Nu mă pot sluji de mâna stângă şi iarba umedă alunecă. Mă socot o clipă pierdut. Acum văd gloanţele care vin, căci le văd înfigându-se în pământ. Sunt mai numeroase decât le credeam. Aproape să ameţesc când mă gândesc că nu voi putea urca, dar îmi vine în minte amintirea husarului în care noi am tras peste două sute de focuri. Mă prind cu mâna dreaptă de iarbă, înfig călcâile pieziş şi tot ajung sus. Dau în pădure peste ordonanţă. Scot mănuşa – şi de pe degetul rupt – şi înfăşur mâna plină de sânge, şi pe care o cred sfâşiată, în batistă. Artileria trage la vreo douăzeci de metri în stânga. Dacă va veni şi aici, s-a isprăvit.

  Peste un sfert de oră încă, am ieşit din pădure, am traversat vâlceaua, am urcat-o, acum sunt sus, într-o şosea mare.

  O nouă poartă, nevăzută, se deschide de asta dată spre o altă lume, sau poate e aceeaşi, pe care o trec invers.

  Ambulanţa ne duce până la jumătatea drumului, unde e un post de ajutor şi de unde vom fi luaţi de ambulanţa-automobil a diviziei. Găsesc printre răniţi, pe jos, şi un grup de nemţi, culeşi în urma noastră când urlam nebuneşte.

  Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi îmbrăcate în stofă, mi se pare ceva miraculos. Când eram mic, auzeam vorbindu-se mereu de stafii şi eu nu văzusem niciuna. Luptam mereu cu nemţii şi acum îi vedeam de aproape ca pe oameni, oameni care vorbesc şi suferă. Credeam că sunt numai spirit, obuze, fâsâit de glonţ şi umbre, departe.

  Au pentru mine prestigiul imens al Lacurilor Mazuriene, al Ypres-ului, al Verdun-ului. Ce n-aş da să ştiu sincer impresia lor despre ziua de azi. Să-mi dea un reper, o singură dată, pe care s-o găsesc şi în dicţionarul experienţei mele, şi apoi, pe baza ei, confruntând, eu mi-aş da seama de valoarea tehnică şi sufletească a întregii campanii, stabilind „linia” aşa cum fac iubitorii de curse de cai, care, prin întrecerea dintre un cal al lor şi altul străin, se pot fixa, ca situaţie, faţă de toate ţările cu cai de curse.

  Un timp cu faţa lungă şi dură ca o mască stă puţin cam într-o rână. Are ochelari de sârmă şi de bună seamă e gradat, dacă nu ofiţer. Sunt, aliniaţi mai mult sau mai puţin, ca noi toţi, pe marginea şoselei, în şanţ, ca la un bazar de răni de tot soiul…

  Simte că îl privesc şi întoarce capul. Aş vrea să intru în vorbă cu el, normal, şi n-am un pretext. Sunt stângaci ca şi când aş vrea să acostez o femeie, şi la fel, el, cu morgă, evită să lege „cunoştinţă”. N-am ţigări, căci i-aş oferi. Aş vrea să vorbim ca doi profesori.

  În timpul acesta, vine şi pleacă – făcând naveta – ambulanţa-automobil a diviziei. Până la noi mai are. Neîndemânatic, un sanitar îmi bandajează mâna.

  În sfârşit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb pe neamţ în franţuzeşte dacă e grav rănit. Mă măsoară o clipă şi pe urmă îmi răspunde scurt, tot în franţuzeşte:

  — N-am nimic de vorbit cu dumneata.

  Simt că vorbeşte de la popor la popor, nu de la om la om, cum îi cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul bucureştean, de la Kant la Conta. Mă întreb o clipă dacă să-l lovesc, aşa rănit cum e el. Îl simt voit şi acest joc de „faţă-n faţă” trezeşte în mine o mânie larvară. Niciunul dintre motivele invocate obişnuit în campaniile de aţâţare a popoarelor nu m-ar fi putut face să lupt cu ură şi cu dorinţa de a ucide. Faptul de a fi pe front era