pentru mine un soi de act de prezenţă moralmente necesar şi numai atât. Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confundă cu cea de stat în tendinţele de cucerire economică, pentru că n-am orgoliul fierului şi tăbăcăriei româneşti, dar nici ideea de administraţie germană, care nu pare chiar aşa de rea, nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid. Un singur lucru m-a îmbolnăvit totdeauna, când mi l-am confirmat, de furie. Pretenţia inamicului de a-mi porunci mie ca român în virtutea unei globale superiorităţi de rasă. Afirmaţia asta apărea incertă, în literatura de propagandă, şi nu o credeam autentică. Am avut motive s-o cred, în partea a doua a campaniei, când eram uneori apostrofaţi din tranşeele apropiate şi atunci am tras câteva focuri cu ura şi cu satisfacţia cu care eşti ispitit să apeşi pe trăgaciul unui browning, mic şi gingaş, ca să dobori un atlet obraznic şi grosolan (aşa, ca o demonstraţie). De câte ori un fapt dinafară ajungea până la acest substrat sensibilizat naţional al conştiinţei mele, trezea în mine aceeaşi pornire de furie.

  Acum mă stăpânesc, totuşi, şi îl privesc stăruitor, ca să-l fac să se întoarcă spre mine, ascultând ca de o poruncă, fără să vrea.

  — Dumneavoastră, soldaţii germani, aveţi pretenţia de a fi şi curajoşi şi proşti în acelaşi timp. Dumneata văd că nu faci excepţie, nici de la una, nici de la alta.

  Ridică mantaua de pe pântece şi-mi arată, fără o vorbă, un amestec de sânge şi rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe front nici un fel de rană nu produce impresie. Cel rănit e totdeauna un favorizat, faţă de cel ce rămâne.

  — Soldaţii… dumneavoastră.

  Îi arăt, întărâtat, şi eu pe răniţii noştri…

  — Cum vrei să fie la război? Când vrei să cucereşti lumea…

  Zâmbeşte amar:

  — Cu glonţul trecut prin pântece, m-au silit să merg douăzeci de paşi.

  Îmi dă un fior de oroare. Înţeleg pe urmă că soldaţi de-ai noştri, dintre cei sosiţi în urma liniei de atac, neştiind că e grav rănit, fără îndoială, l-au silit să meargă până la targa cu care l-au adus aci şi în care stă acum lungit… Rog pe un medic sublocotenent, care supraveghea încărcarea în ambulanţe, să vie, şi acesta, plictisit şi fără nici o vorbă, îi face o injecţie.

  — Când ai fost rănit, şi pe la ce oră?

  — Acum vreo trei ceasuri; eram în pădure şi am primit focuri din coastă, care ne-au spart tot batalionul.

  Aşadar, căpitanul mustăcios şi încleştat de pământ a avut dreptate să deschidă focul asupra pădurii. N-am pierdut, nici de data asta, ocazia de a fi convins şi ridicul… şi de a nimeri anapoda, de a nu găsi momentul just… aşa ca de obicei.

  Neamţul îmi confirmă după ezitări că e dintr-un regiment prusac. E într-adevăr profesor. A luptat în Rusia, a fost şi la Verdun. Vreau să ştiu cum i se pare lupta de azi…

  — Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am să mor pe aici, iar din alte părţi am scăpat.

  E o logică pe care o plătesc cu un surâs mieros.

  — Dar în comparaţie cu alte lupte?

  — Nu e comparaţie.

  Întâi iau aceasta ca un răspuns umilitor. Nu e comparaţie între un leu şi un câine. Simt că nu voi putea înţelege nimic pentru viitor, că n-am elementele care să-mi ajute să înţeleg cele ce vor veni, că azi nu pot stabili „linia”.

  Stărui surâzând:

  — Totuşi?

  Acum cred că el nu e atât de inteligent să poată stabili raporturi. I-ar trebui o mai largă vedere şi o mai justă înţelegere a detaliilor caracteristice. Ficţiunile nu se pot compara şi el nu poate crea realităţi.

  — E altceva… ăsta nu-i război adevărat, şi întorcându-se spre vecinul lui, tot neamţ, ce fuma: So dumme Leute… durch ein solches Trommelfeuer…

  — Aşadar, găseşti că a fost un bombardament puternic… neobişnuit: am un punct comun în vocabularul logic.

  E uimit că înţeleg nemţeşte.

  — Puternic? hm… şi surâde… Ce-am văzut noi la Verdun şi pe Somme… Acolo să fii văzut sute de tunuri trăgând… Azi au tras toate, cine ştie, optzeci, nouăzeci de tunuri.

  — Nu mai pricep nimic… Ai spus tovarăşului dumitale ceva despre focul puternic al artileriei. Vorbeai de a noastră?

  Se strâmbă de durere, îşi pipăie burta cu dezgust. Ca toţi cei atinşi de peritonită, are mintea extrem de lucidă. Injecţia l-a făcut vorbăreţ chiar.

  — Nu, domnule, vorbeam de a noastră. Am să-ţi spun eu dumitale o vorbă… Nouă germanilor ne place mult duelul. Noi prusacii, mai ales, avem toţi tăieturi… Uite, aici, şi-mi arată în faţa urechii o crestătură… Ei bine, noi avem un fel de zicătoare: Nu te bate în duel cu unul care nu ştie să se bată, că e periculos… Pot să spun, domnule, că dacă dumneavoastră aţi fi ştiut să faceţi război, nu mai eram eu azi aci, ţinându-mi maţele în braţe.

  Un moment bănuiesc că el socotea că suntem în superioritate tocmai din cauza ignoranţei noastre.

  — Credeţi că vom câştiga războiul din cauza lipsei noastre de experienţă?

  — Să câştigaţi războiul?… Nu ştiu zău dacă peste câteva ceasuri cei din 337 nu vor fi aci, unde stăm de vorbă acum. Ştiu că voi muri, altfel am certitudinea că în două săptămâni aş fi fost eliberat de ai noştri, la Bucureşti.

  Şi acum ştiu că nu glumeşte.

  — Dar ce ai vrut totuşi să spui cu acel „Trommelfeuer?”

  — Uite ce, domnule… Are şi războiul regulile lui… ca şi duelul. Noi pe frontul de apus aveam ore când nu trăgeam un foc, chiar dacă englezul juca bridge în poiană… Cum crezi dumneata că se poate trăi? Pe urmă e o regulă iar… Dacă tu stai şi inamicul porneşte la atac, artileria ta trage… Atunci inamicul se opreşte şi