începe să tragă artileria lui mai puternic… atunci tu evacuezi poziţia şi laşi pe ai lui să vină s-o ia… Pe urmă trage artileria ta, şi el trebuie să plece lăsând morţii şi răniţii care se cuvin. Pe urmă, dacă vrea, vine din nou, dacă nu, nu… La nevoie, iar se întâmplă ca mai sus. Nu se trece, domnule, niciodată, printr-un foc de baraj.

  — Bine, dar ai spus singur că nu se poate compara cu bombardamentul de la Verdun şi Somme.

  — Ce-are a face?… acolo eram la adăpost de beton, adânc sub pământ.

  — Bine, dar când porneaţi la atac, afară, deasupra, pe pământ?…

  — Hm… Atunci fugeam înapoi, lăsând jumătate morţi afară, iar comandantul cel mare schimba pe comandatul artileriei care n-a pregătit atacul.

  — Deci atacul nostru de a trece prin baraj… vi se pare un act de bravură?…

  Are un surâs de sinceră ironie.

  — Crezi dumneata serios că dumneavoastră românii sunteţi mai bravi decât noi, sau decât francezii?

  — Atunci?

  Tace ascultând lung durerea în el, ca un gând. Şi pe urmă, după ce s-a strâmbat puţin:

  — Atunci înseamnă că daţi tot concursul armatei germane să ajungă mai repede la Bucureşti…

  — Ce nevoie aveaţi să treceţi, azi, prin baraj? Ca să salvaţi pe cei dinaintea dumneavoastră, pe care-i atacam noi? Tot erau pierduţi. Noi porniserăm la asalt… Dacă nu ne lăsaţi să ajungem la ei, noi tot plecam înapoi, şi-i încredinţam artileriei, să-i facă înţelegători. Atunci de ce aţi mai venit grămadă, dumneavoastră din urmă? Aţi călcat regula războiului, iar ai noştri s-au retras, nu din laşitate – cred că ştii şi dumneata că germanii nu sunt laşi – încă o dată, ci din calcul… E adevărat că am primit focuri din coastă… şi că, din cauza acestei neaşteptate întorsături, nu ne-am putut culege pe noi, răniţii… Dar ce pierderi aţi avut din pricina asta? Unde mai pui că puţini se vor întoarce dintre cei prinşi dincolo de baraj.

  — Comandanţii noştri preţuiesc foarte mult atacul la baionetă.

  — Tocmai de aceea ai noştri vor ajunge la Bucureşti aşa de curând… Pentru că nu găsesc interesante luptele la baionetă. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu chibzuială, rece.

  — Ştii dumneata, la romani, Horaţiu s-a prefăcut că fuge ca să-i silească pe curiaţi să se împrăştie pe teren… Ai noştri simulează în faţa batalioanelor dumneavoastră retragerea, ca să veniţi mai bine în câmpul de tragere al artileriei. Şi dumneavoastră aveţi iluzia că biruiţi.

  — Ne mai păcălim câteodată… Ţi-am spus eu proverbul nostru, că nu e bine să te baţi cu cel care nu cunoaşte duelul, dar la urmă, socoteala tot iese. Ascultă, în Carpaţi aveţi tranşee fortificate?

  Evident că mint cu grabă.

  — A, în Carpaţi e altceva… Avem tranşee dinainte pregătite, organizate gata.

  — Adăposturi bune?

  — Da, bordeie cu două straturi de buşteni şi un metru de pământ deasupra.

  — Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75… Nu rezistă însă la obuzele noastre de 105… Nu mai vorbesc de cele de 150… Şi pe urmă, chiar dacă rezistă, totul e de prisos, dacă n-aveţi artilerie de 150, sau mai mare, şi dumneavoastră.

  — Sigur, vom trage până vom distruge tranşeele şi bordeiele cu tot ce e viaţă în ele… Dacă bordeiele vor rezista totuşi, ca pe Somme, nu vom da timp celor dinăuntru să iasă. Şi atunci, dacă aveţi artilerie ca francezii, faceţi şi dumneavoastră ca francezii… trageţi în ocupanţi… ocupanţii pleacă şi trag apoi cu tunurile, şi aşa „da capo al fine”… cum aţi citit tot timpul verii despre cota Morthomme.

  Surâd cu o tristeţe de moarte în suflet… Întăriturile noastre din Carpaţi? Şantierele şi bordeiele care, adunate ca într-o bătătură, nu ar putea rezista unor râturi de porci ţigăneşti…

  — Să sperăm, domnule, că medicii dumneavoastră sunt mai pricepuţi decât generalii dumneavoastră… Dar mi se pare că pentru mine e de prisos… Aş fi vrut poate o fotografie a locurilor acestea… o carte ilustrată… ca să arăt copiilor şi nevestei în ce fel de peisaj am fost omorât… Pentru albumul familiei.

  Pe urmă am tăcut îndelung… Eu gândindu-mă la moartea tuturor… el numai la a lui. Înserarea asta, după o zi ploioasă, apoi senină, de toamnă, era mereu mohorâtă şi apăsătoare ca o înmormântare… Pădurea de stejar şi tufele mici începuseră să se topească în întuneric.

  În ambulanţa-automobil, am luat cu autoritate alături pe prizonierul neamţ… Am cerut chiar şoferului să meargă mai încet la şanţuri. Mi-a explicat că e ordin să care toţi răniţii până la miezul nopţii.

  Mi se face injecţia împotriva tetanosului, sunt culcat într-un pat curat. Târziu de tot, vine alt grup de răniţi din regimentul nostru. Divizia e în retragere. Batalionul nostru e înjumătăţit. Sunt patru ofiţeri morţi, câţiva răniţi, compania mea, înconjurată, e prizonieră cu toţi ofiţerii. Tudor Popescu, pe ce drumuri ai apucat-o? Până în zorii zilei spitalul trebuie evacuat. Se lucrează cu deznădejde la pansamente.

  Comunicat apocrif.

  Călătoria în trenul sanitar care ne ducea pe toţi – aproape două sute de răniţi – mi s-a părut ca un fel de călătorie în străinătate, când după restaurantul gării judeci şi despre oraşul corespunzător, când cantonul se desprinde din seria lui (câmp, singurătate, ploaie, sărăcie) şi devine element din seria rapidă (vagon-restaurant, peisaj, doamna elegantă, domnul voiajor)… Veneam într-o lume, care pentru mine nu mai era cea dinainte, aşa cum unui bolnav, care iese întâia oară din casă după luni de zile, oraşul i se pare altul. Prelungeam deci detaliile apropiate, le generalizam. Gara Braşovului împodobită, cu frunze şi steaguri naţionale, rămase, mi-a dat, despre oraşul pe care nu-l cunoşteam, o idee de carte poştală şi decor de zece mai. La Sinaia au năvălit pe înserate în vagoanele noastre cucoane frumoase, cu mâini tot atât de albe şi fine ca olanda halaturilor lor. Ochii, urechile, pipăitul, mai vii, erau într-un