fel de hiperfuncţiune. În schimb toţi cei pe care-i văd au parcă un aer fantomatic, până şi în voce şi în privire, în ceea ce e dincolo de ei, parcă un soi de siestă după zbuciumul zilelor de luptă. Între Predeal şi Buşteni, văzusem în jurul cantoanelor gropile de lup şi tranşeele copilăreşti, făcute acolo lângă şosea, când munţii şi pădurile erau libere, cu naivitatea cu care, ca să evite o inundaţie catastrofală, care ameninţă întreg ţinutul, o primărie neserioasă ar face şănţuleţe de scurgere de-a lungul drumului. Când puhoiul vine însă, târăşte nu numai ce-i pe şosea, dar şi casele înalte, şi chiar primăria cu domnul primar.

  Eram în vagoane speciale, în tărgi lungi pentru dormit.

  La Bucureşti ni se spune că mergem direct în gara Obor, unde se face triajul bolnavilor. Am intrat într-un lung peron subteran, ca în marile gări occidentale, aşa mi s-a părut cel puţin, căci am aflat apoi că gara n-are astfel de peroane şi imediat au năvălit în vagoane sanitare, ofiţeri administrativi, care, cu registre, dinainte ne-au întrebat ce preferinţe avem. Cei mai mulţi au optat pentru câteva mari spitale din capitală, unde li s-a spus că vor fi îngrijiţi de frumoase doamne din societatea românească. Era adevărat. Dar ceea ce deosebeşte o societate de civilizaţie de una de cultură e că lumea ei imită şi practică pasionat şi cu entuziasm toate formele celei de cultură, fără să aibă însă stăruinţa de a duce lucrurile până la un capăt şi nici curajul de a suporta toate consecinţele. Câtă vreme serviciul în spitale nu contrazicea niciuna din înclinările acestor doamne, ba încă le favoriza ocazii noi şi decor inedit, ele au umplut cu surâsuri şi alba lor prezenţă sălile cu răniţi. Atât. Dar am văzut, câteva doar, mai târziu, curăţind în spitalurile de la Iaşi, în după-amiezi pustii de iulie, răni puturoase.

  M-am gândit, cu un fel de nelinişte, că, dacă voi fi în Bucureşti, voi fi vizitat de ai mei şi că voi fi obligat – acum când eram atât de obosit – să joc un fel de teatru de dragoste şi bucurie.

  Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX. Trebuia să aştept câteva ore şi între timp, vestită de un cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit la gară mama.

  A plâns, m-a sărutat, a exagerat gravitatea rănii, a trimis să mi se aducă de-acasă, de la ea, perne, un flacon de apă de colonia, o învelitoare – „căci nu se ştie dacă la spital vei avea ce-ţi trebuie”.

  Şi totuşi durerea ei îmi era străină. Când a murit unchiu-meu şi ne-a lăsat averea, iar pentru partea mea a început pătimaşa discuţie în ce priveşte împărţeala, nu ştiu dacă aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama a stat în ceasul acela ca o străină, s-a crezut „parte” a vorbit cu voce albă, m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, şi străin am rămas. Am cedat fără îndoială atunci, ea a revenit la tonul de duioşie, dar ireparabilul se săvârşise. Ştiam până unde merge afecţiunea mamei. Mai târziu, am căutat zadarnic să-mi demonstrez că poate avea dreptate, că discuţiile de interes iau câteodată tonul acesta de proces între străini, şi că aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul era de prisos. Gestul meu larg sporise însă afecţiunea mamei, care de atunci avea pentru mine şi mai multă atenţie drăgăstoasă, dar pentru că eu făcusem sacrificiul cel mare, păstram, fără să vreau, un aer de protecţie, de indulgenţă amabilă, îndepărtată, de surâs limitat şi limitativ. Asupra evoluţiei vieţii mele ea era acum ca un astru răcit, fără influenţă.

  Îi sărutam zâmbind mâinile, primeam daruri cu demonstraţii tandre şi absente, dar aşteptând, cum aştepţi într-o gară să plece mai repede trenul, pentru că situaţia dintre tine şi cei care te-au petrecut începe să se prelungească stânjenitor.

  Nu mi-a spus o vorbă despre nevastă-mea şi am respectat ostilitatea lor de totdeauna, evitând o întrebare inoportună.

  Pentru că era îngrijorată de soarta mea, doctorul, preocupat şi amabil, a asigurat-o că în cincisprezece zile sunt complet vindecat şi bun de întors înapoi pe front. Asta a întunecat-o oarecum.

  La spitalul judeţean din R. Sunt într-o rezervă cu un camarad de regiment, rănit la genunchi. Am cărţi de citit, dar rumoarea tăcută, de efluvii, a oraşului nu-mi dă linişte. După o săptămână de dureri mari, pot ieşi. Sunt foarte înconjurat, căci ofiţerii regimentului sunt într-un complex de rudenii, care îmbrăţişează toată urbea. Neliniştea e mare şi comunicatul oficial e aşteptat la ora patru cu întinsă măcinare. Oraşul, din cauza militarizării (poliţaiul a devenit maior, cu „stele” în loc de grade, dar oricum maior, şeful de poştă a fost asimilat şi el, în sfârşit, afară de pensionarii cafenelelor din „centru” toată lumea a trecut la partea sedentară a războiului şi e deci foarte activă), trăieşte în casele, cu aspect de vile, în grădini, în centrul plin de prăvălii, o viaţă deosebită. Camioanele care trec, furgoanele, detaşamentele sunt cercetate cu atenţie şi interpretate, asemeni cititului în stele. Va veni sau nu evacuarea? căci luptele se dau acum în Carpaţi, la optzeci de kilometri depărtare.

  Războiul e, dealtfel, o ocupaţie nouă şi provoacă animaţie chiar în ţinuturile retrase, darămite aci. Cu umbrela la subsuoară, profesori bătrâni ies la ora patru la plimbare, renunţând la somnul de după-amiază deci, eveniment caracteristic, pentru ca să citească, afişat pe geamul cafenelei, comunicatul zilei. E redactat foarte sibilinic acest comunicat. „Lupte vii, bombardament intens”, „atacuri puternice în regiunea cutare”. Niciodată un cuvânt despre înfrângere sau retragere. Cei care ţin minte ştiu că numai comparând două comunicate poţi afla ceva.

  „Pe înălţimile din pasul Rucărului au loc vii lupte de infanterie”, spune un comunicat, copiat cu litere caligrafice, cu creionul, de patronul cafenelei, probabil.

  Iar a doua zi, între alte puncte: „Inamicul a atacat puternic poziţiile noastre de la sud de Dragoslavele”.

  Dacă ştii că între Rucăr şi sud de Dragoslavele sunt şapte-opt kilometri, atunci ştii şi cu