După-amiază, spre seară, centrul se animează, mai ales prin prezenţa femeilor, care ies la plimbare. Ofiţerii de la diverse depozite şi comandamente (e aci cartierul corpului de armată) îşi lasă şi ei serviciul, ca nişte funcţionari conştiincioşi, către orele şase. Eşti tentat să crezi că şi pe front, la această oră, ofiţerii încuie sertarele, se spală pe mâini, îşi potrivesc figura şi ies din tranşee în oraş, fie invitaţi la o partidă de pocker, fie la un rendez-vous cu etape simplificate, din cauza vremurilor tulburi. În realitate, constat şi acum aceeaşi neputinţă a imaginaţiei de a realiza în abstract. Nu există decât o singură lume, aceea a reprezentărilor.

  Nu putem avea în simţuri, şi deci în minte, decât ora şi locul nostru. Restul îl înlocuim cu imagini false, convenţionale, care nu corespund la nimic, sunt cel mult o simplă firmă provizorie. Nu poţi fi în două locuri deodată. Eu ştiam, când suportam bombardamentul de la Săsăuş, că, teoretic, e posibil ca altă lume, undeva departe, să petreacă, să iubească, să aibă ore de birou şi de masă. Dar nu puteam realiza nici un moment al ei. Acum, dimpotrivă, sunt aci, în această lume, iar aceea a frontului e un vag musafir abstract, nelocalizat în spaţiu şi mai ales în afară de noţiunea timpului. Îmi zic: poate că la ora asta Orişan suportă un bombardament la fel cu cel de la Bărcut. Dar este o simplă ipoteză teoretică, vezi bine, goală de orice emoţie, de durata oricărui sentiment, de culoarea oricărei reprezentări, de irevocabilul întâmplării reale.

  Sunt privit – aşa cum umblu cu alţi camarazi, cu mâna bandajată – cu destulă curiozitate. Nu-mi displace; senzaţia reală că sunt privit îmi pare ca un fel de gâdilătură, de îndurat oarecum, dar în cele din urmă insuportabilă.

  — Rămâi aici, mă îndeamnă camaradul meu. Vine generalul A.

  — De unde ştii?

  — Vine cu automobilul… Ştiu de la prefectură. Uite pe fostul primar, Vasu… pe avocatul ăla bătrân… toţi îl aşteaptă… Primarul, un medic excelent, care are darul de a fi în tot locul, e acum şi el lângă grădina publică, aşteptând cu toată lumea miracolul. S-a răspândit vestea că „generalul” va trece spre front.

  — Parcă se spunea că l-a otrăvit, că i-au turnat spionii nemţi, printr-o ordonanţă cumpărată, otravă în cafea?

  Surâdeam amândoi, căci cunoşteam legenda. Comandant de armată în Dobrogea, generalul A. A oprit câtva timp în loc înaintarea inamicului. Şi e atâta sete de idolatrie, sunt atâtea disponibilităţi de nădejde în poporul acesta, care se simte mereu aruncat de pe scara înaltă a istoriei, încât figura generalului a şi devenit legendară.

  Eu ştiu însă că salvare, pentru moment, nu mai e. Şi cu toate astea, când pe strada principală apare lângă grădina publică automobilul mare, deschis, stropit tot de noroi, peste vopseaua de culoarea nisipului, am acelaşi fior ca toată lumea de aci. Stă în fund, alături de alt general, tot în mantaua cenuşie care nu indică nici o distincţie, cu capul lui de mucenic cu cioc imperial, cu privirea obosită, care nu se opreşte asupra nimănui. Ştiu ce-ar vrea toată lumea… şi cu ea, însumi eu… Cu mintea lui, încăpută acolo sub chipiu, să înlocuiască tunurile, mitralierele, să redea curaj soldaţilor, să răstoarne situaţia ca o prezenţă supranaturală. Comunicatul de mâine seară să anunţe, de pildă: „În regiunea Dragoslavele, lupta îndârjită s-a terminat prin înfrângerea duşmanului. Un regiment de infanterie a căzut în spatele inamicului ocupând Cheile Dâmbovicioarei şi şoseaua Giuvala. Am făcut 25 mii de prizonieri, am luat patru tunuri de câmp şi un bogat material de război. Urmărirea inamicului continuă şi diverse unităţi mici care au căutat să-şi facă loc prin munţi, peste vechea frontieră, sunt treptat capturate.”

  Nădejdea, cu atât mai emoţionantă, cu cât toţi au conştiinţa miracolului, a căscat ochii tuturor celor de pe trotuar, iar ofiţerii fac front ca unui prinţ. Mulţimea asta nu vrea decât să despacheteze bagajele făcute pentru refugiu, să puie mâine seară drapele tricolore la balcoane şi să se agaţe de roţile automobilului, urlându-şi frenezia de recunoştinţă pentru salvator.

  Maşina s-a oprit o clipă, ofiţerul cu mustaţa mică, de lângă şofer, a întrebat ceva pe sergentul de stradă (întrebare la care au răspuns laolaltă, cu bunăvoinţă grabnică, cinci-şase inşi, care se găseau acolo), dar în tot timpul generalul a avut o absenţă preocupată, de medic chemat, în sfârşit, de familia disperată, la căpătâiul bolnavului a cărui operaţie încercată de alţii n-a reuşit.

  A venit şi Orişan, rănit la mâna dreaptă de o schijă de obuz. Camaradul din rezerva în care sunt eu a plecat în familie şi acum sunt câteva zile cu Orişan. Între noi e o prietenie definitivă ca viaţa şi moartea. Şi totuşi încerc un sentiment ciudat. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viaţa lui de familie. Îl cunosc cum nu l-a cunoscut nici mama lui – căci numai acolo, în faţa morţii şi a cerului înalt, poţi cunoaşte oamenii – dar nu ştiu absolut nimic despre el. Şi nici despre nici un alt camarad al meu. Acum îmi dau seama cât de puţin am vorbit eu şi camarazii mei de front despre viaţa noastră anterioară. Parcă suntem în „Legiunea străină”. În fiecare noapte îl aud însă pe Orişan, culcat în patul alb, lungit pe spate ca un mort (aşa cum se desprind să doarmă soldaţii din cauza repaosurilor scurte în marşuri), urlând în somn de groază, deznădăjduit ca un câine: „Mamă!… mamă!…”

  Peste câteva zile, în comunicatul oficial e totuşi o floare de bucurie. Trupele noastre au luat Muntele Roşu, făcând prizonieri, capturând mitraliere şi material. Ştiam că pe acolo s-a retras regimentul nostru. Îi arăt lui Orişan bănuiala că nu poate să fie străină de Corabu asemenea ispravă. El surâde, cu îndoială. Peste alte câteva zile însă, un rănit, abia sosit, îmi întăreşte presupunerea. Dorind să se distingă neapărat, dornic de înaintare, cu