ambiţie de general napoleonian, şi simţind mai ales că ar putea muri, inutil, căpitan, a comunicat diviziei că dacă i se dă comanda unui batalion, e gata să cucerească Muntele Roşu. După oarecare codeală, oferta a fost acceptată şi căpitanul Corabu a izbutit să dea acea floare comunicatului nostru. Dar i s-a luat imediat comanda… împrumutată. A doua zi, însă, muntele a fost din nou pierdut… Acum căpitanul Corabu a primit… ordin să-l cucerească iarăşi. Mă întreb, cu gândul prelungit, melancolic, ce ar însemna pentru armata noastră să i se dea acestui ofiţer o comandă mai importantă.

  Când Orişan e mai bine, ieşim să mâncăm la un birt din oraş, unde cunoaştem două doamne tinere foarte frumoase şi distinse, care ne arată foarte mult interes, dar ne cer să evităm pe unchiul lor, un domn bătrân cu nas aprig şi mustaţa mare. Le-ar certa rău dacă le-ar vedea stând de vorbă cu cineva. Ne fixăm un rendez-vous cu ele şi plecăm repede, căci ni se spune că la spitalul din G. A fost adus Niculae Zamfir, grav rănit. Ne duce cu maşina Iorgu, bărbatul Anişoarei, care e „voluntar” la corpul de armată. Printr-un ordin al Ministerului de Război gradele inferioare, dacă au avere, sunt scutite de front. (Li se cere numai să puie un automobil la dispoziţia cartierului, iar ei, ataşaţi pe lângă automobil, capătă numele de „voluntari”.) Pentru ofiţeri însă acest lucru nu e admis şi deci formula de rămânere trebuie să fie alta, sau altele.

  Spitalul tip „Regele Carol I” e în marginea şoselei şi are în faţă o grădină de flori, cultivată de medicul-şef, un burlac filosof în felul lui, depărtat de oameni care-i vindecă pe toţi, cu condiţia să-l lase în pace, în singurătatea lui din mijlocul câmpului. Niculae Zamfir e într-un pat de fier alb, cu capul bandajat şi acoperit cu pătura până la gât. Nu-i vine să creadă parcă, văzându-ne, şi, deşi trebuie să aibă febră, zâmbeşte. Nu poate vorbi, nici nu poate încă fuma ţigările pe care le-am adus, iar cele două sticle de vin înfundate vor rămâne multă vreme nedestupate, dar îşi plimbă privirea după gesturile noastre şi surâde cu ochii, cinstit şi sfios ca un câine al pământului.

  — Eşti rănit rău la cap, Zamfire?

  Clatină din cap negând şi pe urmă ridică uşor cuvertura şi ne arată picioarele bandajate ca nişte copii înfăşaţi. Unul e retezat de sub genunchi, celălalt de la jumătatea coapsei. Zâmbeşte cald.

  Cred că am devenit palid ca un mort şi mă clatin. Orişan a încremenit şi el. Niculae Zamfir, cu pătura ridicată, surâde mereu, absent şi bun, ca o icoană care nu ştie cât a fost de sluţită de suliţe.

  N-aveam ce mai spune… Tăcem aşa îndelung şi pe urmă plecăm, sub pretext că nu trebuie să-l obosim.

  Pe drum Orişan mă întreabă cu gând inspirat:

  — Te mai gândeşti la revoluţie?

  — Nu, ca stareţul Zossima al lui Dostoievski, mă închin, şi eu, în faţa „nenorocirii care va veni”.

  Plecarea mea la Bucureşti este inevitabilă. Parcă se apropie un examen dezagreabil. Am scris nevestei mele că sâmbătă seara sosesc. Trenul nu s-a oprit la peron, ci în câmp, pe o linie de garaj; gaura e în întuneric de frica zepelinurilor… Iar când vin pe Calea Victoriei goală, felinarele dau o lumină albăstruie asfaltului pustiu, de par acoperite cu zăbranic de doliu, iar casele de piatră cenuşie. Nicăieri lumini aprinse. Impresia de cavou imens e copleşitoare.

  M-a aşteptat cu o serie de demonstraţii care altădată m-ar fi înnebunit de emoţie şi plăcere. Casa e toată luminată (cu storurile căptuşite bine, fireşte, ca să nu se vadă afară) ca pentru sărbătoarea de Paşti, masa e albă, sclipitoare de cristaluri şi flori, vinul rar. E o intenţie de supeu în doi, ca într-o „cameră separată” de restaurant de petreceri. Îmi e imposibil să nu fac socoteala că aş putea avea toate acestea numai cu zece monede de aur şi încă fără obligaţia de a surâde.

  Mă sărută cu exces, nu vrea să mă lase să mă dezbrac, îmi scoate ea însăşi mantaua…

  Simt că un singur lucru m-ar fi ispitit aci… şi poate mi-ar fi iluminat indiferenţa. Patul mare alb, camera de baie cu majolică albă şi oglinzile aburitoare. Să am asta, murdar şi pătruns de frig, după un marş ca acel de la Bărcut, ar fi în mine o dospire de recunoştinţă şi voie bună, care s-ar revărsa poate şi asupra acestei femei. Dar la spital făceam baie în fiecare zi, iar rufăria de pe mine e curată.

  — Mama (nu spunea niciodată: mama, pur şi simplu) nu mi-a spus nimic că eşti rănit (e grav? ah… Dumnezeule!). Vezi, asta nu înţeleg, frate, să fie supărată pe mine, dar chiar dacă nu vorbim… putea să-mi trimită vorbă prin cineva… Te-a durut rău?… Mă întreb, fără să-mi pot reţine surâsul dinăuntru, ironic: „Ar fi murit de durere femeia asta, dacă aş fi fost ucis?”

  Parcă nu ştie ce poteci de moarte am în suflet, şi tăcerea mea o face să vorbească încontinuu, ca un orator care nu mai poate încheia, şi se avântă inutil, după asociaţia întâmplătoare a frazelor. Îmi taie, cu prea multe gesturi, friptura în farfurie. Şi cum se cunoaşte că a îmbătrânit. Nu simte că, aşa, destul de trupeşă cum a devenit, nu mai prind anumite graţii. Dealtfel, tot armamentul ei cuceritor e parcă demodat şi nefolositor, ca acele tranşee puerile din munţii graniţei.

  Evit cât mai mult dormitorul, deşi albul de olandă al cearşafurilor tot mă cheamă. O clipă, căldura trupului ei molatic lângă al meu îmi toropeşte trupul şi îmi activează gândurile, dar pe o masă joasă e o fotografie mare, a mea. A pus-o acum, sau e de mult acolo? ridiculă, condamnată infam să asiste la frământarea trupurilor lor, când eu eram la Cohalm?…

  Şi totuşi îmi trece prin minte, ca un nour de întrebare… Dar dacă nu e adevărat că mă înşală? dacă