scara principală. Dumneata, domnule Aronnax, vei rămîne ca să aştepţi semnalul nostru în bibliotecă, la doi paşi de noi. Vîslele, catargul şi pînzele sînt în luntre. Am izbutit să pun acolo şi nişte provizii. Mi-am făcut rost şi de o cheie franceză, ca să dau drumul şuruburilor ce ţintuiesc luntrea de Nautilus. Aşa că totul e gata. Pe astă-seară, deci!

— Marea e agitată...

— E drept, îmi răspunse canadianul, dar trebuie să îndrăznim. Pentru libertate trebuie să faci orice. Dealtfel, luntrea e solidă, şi cîteva mile cu ajutorul vîntului nu-i mare lucru. Cine ştie dacă mîine nu vom fi la o sută de leghe în larg! Dacă împrejurările ne ajută, între orele zece şi unsprezece ori punem piciorul pe uscat, ori pierim. Aşadar, cu voia Domnului, pe deseară!

Spunînd acestea, canadianul plecă, lăsîndu-mă buimăcit. Îmi închipuisem că, atunci cînd se va ivi prilejul de fugă, voi avea vreme să mă gîndesc, să ne sfătuim pe îndelete. Acum însă încăpăţînatul meu tovarăş nu-mi îngăduia asta. Şi, la urma urmei, ce aş fi putut să-i spun? Ned Land avea de-o sută de ori dreptate! împrejurarea aproape că se ivise şi el o folosea. Puteam oare să-mi calc cuvîntul şi să pun în cumpănă viitorul tovarăşilor mei pentru un interes personal? Poate că mîine căpitanul Nemo avea să ne ducă departe de orice ţărm. În clipa aceea, o şuierătură puternică mă încunoştiinţă că rezervoarele s-au umplut şi că Nautilus se scufundă sub valurile Atlanticului.

Am rămas în camera mea, pentru că nu voiam să mă întîlnesc cu Nemo, în faţa căruia mi-aş fi putut ascunde cu greu tulburarea. Am petrecut astfel o zi tristă, frămîntîndu-mă între dorinţa de a mă vedea liber şi părerea de rău că-l părăsesc pe minunatul Nautilus, lăsîndu-mi studiile submarine neterminate! Să părăsesc astfel «Atlanticul meu», cum îmi plăcea să-i spun, fără să-i cercetez adîncurile, fără să-i fur tainele pe care mi le dezvăluiseră mările Indiilor şi Pacificului! Ar însemna să scap din mînă romanul de la primul volum, să-mi întrerup visul în clipa cea mai frumoasă! Cîte ceasuri grele se scurseră astfel, cînd închipuindu-mi că sînt în afară de orice primejdie, pe uscat, împreună cu tovarăşii mei, cînd dorind, împotriva voinţei mele, ca vreo întîmplare neaşteptată să împiedice realizarea planurilor lui Ned Land. De două ori m-am dus în salon. Voiam să cercetez busola. Voiam să ştiu dacă direcţia lui Nautilus ne apropia, într-adevăr, sau ne depărta de ţărm. Dar submarinul plutea încă în apele portugheze îndreptîndu-se spre nord, de-a lungul ţărmului. Trebuia deci să mă supun şi să-mi pregătesc fuga. Bagajul nu-mi era greu: notele zilnice— şi atît. Mă întrebam ce va gîndi căpitanul Nemo despre fuga noastră, cîte griji, cît rău îi va pricinui ea, poate, şi ce va face dacă o va descoperi sau dacă noi nu vom izbuti! În ce mă priveşte, nu-i găseam nici o vină, dimpotrivă, fusese o gazdă cum nu se poate mai primitoare. Dar nici noi nu puteam fi învinuiţi de nerecunoştinţă pentru că îl părăseam. Doar nu făcuserăm nici un jurămînt care să ne lege pentru totdeauna de el. Nemo se bizuise numai pe puterea împrejurărilor. Cerinţa lui de-a rămîne veşnic prizonieri pe vas, mărturisită pe faţă, ne îndreptăţea încercările de fugă.

Nu-l mai văzusem pe căpitan de cînd fuseserăm pe insula Santorin. Aveam să-l mai văd oare înaintea plecării ? Aş fi dorit — dar totodată mă temeam. Căutam să-mi dau seama dacă nu cumva i se aud paşii în camera de alături. Nici un zgomot. Camera părea pustie. Oare se mai afla pe bord omul acesta ciudat? Din noaptea în care luntrea plecase de pe Nautilus într-o misiune tainică, mi se schimbaseră oarecum părerile despre căpitanul Nemo. Eram încredinţat, orice ar fi spus, că tot mai avea anumite legături cu uscatul. Oare nu-şi părăsea niciodată submarinul? Se scurgeau uneori săptămîni de-a rîndul fără să-l întîlnesc. Ce făcea el în timpul acesta? Nu cumva, atunci cînd eu îl credeam retras în singurătate, căpitanul Nemo îndeplinea undeva, departe, vreo misiune despre care nu puteam şti nimic?

Mă munceau tot felul de gînduri. Într-o stare ca aceea în care mă găseam, întrebările şi presupunerile vin cu nemiluita. Mă cuprinsese o nelinişte groaznică. Ziua părea că nu se mai sfirşeşte. În aşteptare, orele treceau mai încet ca oricînd, parcă în ciuda nerăbdării mele. Mi se aduse masa, în cameră, ca de obicei. Am mîncat fără poftă, din pricina gîndurilor care mă năpădiseră. La ora şapte m-am ridicat de la masă. O sută douăzeci de minute — le socotisem bine — mă mai despărţeau de clipa în care trebuia să-l întîlnesc pe Ned Land. Mă simţeam din ce în ce mai neliniştit. Pulsul îmi bătea cu putere. Nu mai puteam sta locului. Mă plimbam întruna, încercînd să-mi liniştesc prin mişcare frămîntările minţii. Teama că am putea pieri în timpul îndrăzneţei noastre încercări de fugă nu mă tulbura defel; dar îmi bătea inima numai la gîndul că s-ar putea ca planurile să ne fie descoperite înainte de a fugi de pe Nautilus şi că va trebui să dau ochi cu căpitanul Nemo, mînios sau, şi mai rău, mîhnit de trădarea mea.

Voiam să revăd salonul pentru ultima oară. Străbătînd coridorul, ajunsei în muzeul unde petrecusem atîtea ore plăcute şi folositoare.

Priveam toate bogăţiile, toate comorile acelea, ca un om aflat în pragul unui surghiun veşnic, al unei plecări fără întoarcere. Minunile naturii, capodoperele de artă în mijlocul cărora îmi petrecusem viaţa în ultimul timp, trebuia acum să le părăsesc pentru totdeauna. Aş fi vrut să mă mai uit o dată prin fereastra salonului în apele Atlanticului, dar obloanele erau închise ermetic şi o placă de metal mă despărţea de oceanul pe care nu-l cunoşteam încă.

Plimbîndu-mă astfel prin salon, am ajuns lîngă uşa care dădea în camera căpitanului. Spre uimirea mea, îmi dădui seama că uşa e întredeschisă. Fără voie, m-am tras înapoi. Dacă Nemo era în cameră, putea să mă vadă. Neauzind însă nici un zgomot m-am apropiat din nou. Încăperea era goală. Am deschis uşa şi am păşit înăuntru. Camera avea aceeaşi înfăţişare aspră, semănînd cu chilia unui pustnic.