Privirile mi se opriră pe cîteva gravuri prinse în perete, pe care la prima vizită nu le observasem. Erau portretele acelor oameni vestiţi, a căror viaţă a fost o jertfă neîntreruptă în folosul unei măreţe idei omeneşti: Kosciuzko, eroul care a murit strigînd: «Finis Poloniae!»; Botzaris, Leonida al grecilor moderni; O'Connel, apărătorul Irlandei; Washington, întemeietorul Uniunii Americane; Manin, patriot italian, Lincoln, ucis de glonţul unui partizan al sclaviei, şi, în sfîrşit, luptătorul pentru dezrobirea negrilor, martirul John Brown, atîrnat în spînzurătoare, aşa cum l-a desenat Victor Hugo. Ce legătură exista între sufletele acelea eroice şi sufletul căpitanului Nemo? Puteam ghici, din colecţia de portrete, taina vieţii lui? Era oare şi el apărătorul popoarelor subjugate, eliberatorul sclavilor? Luase parte la ultimele ciocniri politice sau sociale ale secolului nostru?

Deodată, ornicul bătu ora opt. Prima bătaie mă smulse din visuri. Tresării ca şi cum un ochi nevăzut mi-ar fi citit gîndurile cele mai ascunse şi fugii afară din cameră. În salon, privirea mi se opri pe busolă. Ne îndreptam mereu spre nord. Indicatorul arăta o viteză potrivită, iar manometrul o adîncime de aproape şaizeci de picioare. Împrejurările erau deci prielnice planurilor canadianului.

M-am reîntors în camera mea, ca să îmbrac hainele groase: cizme de mare, căciulă de lutru şi cazaca de byssus căptuşită cu piele de focă. Eram gata. Aşteptam. Doar vîjîitul elicei mai tulbura liniştea. Ascultam atent dacă nu cumva se aude vreo larmă de voci care să mă înştiinţeze că Ned Land a fost prins pe cînd se pregătea de fugă. Mă năpădise o îngrijorare de moarte.

La ora nouă fără cîteva minute mi-am lipit urechea de uşa camerei căpitanului. Nici un zgomot. Am ieşit din camera mea şi m-am întors în salonul pustiu, cufundat în întuneric.

Am deschis uşa care dădea în bibliotecă. Aceeaşi întunecime, aceeaşi singurătate. M-am aşezat lîngă uşa dinspre scara centrală, hotărît să aştept acolo semnalul lui Ned Land. În clipa aceea, vîjîitul elicei începu să slăbească, apoi se opri cu totul. De ce îşi schimbase oare Nautilus mersul? Oprirea va înlesni sau va zădărnici planurile lui Ned Land? N-aş fi putut spune. Tăcerea era atît de adîncă, încît îmi auzeam bătăile inimii. Deodată simţii o zguduitură uşoară. Am înţeles că Nautilus s-a oprit pe fundul oceanului şi asta îmi mări îngrijorarea. Semnalul canadianului întîrzia. Mă simţeam îndemnat să-l caut pe Ned Land şi să-l conving să-şi amîne încercarea, îmi dădeam seama că nu mai navigam în condiţiile obişnuite... În clipa aceea uşa salonului se deschise şi apăru căpitanul Nemo.

— Ah, domnule profesor, mi se adresă el prieteneşte, vă căutam. Cunoaşteţi istoria Spaniei?

Chiar dacă cineva ar fi cunoscut pe de rost istoria patriei sale, fiind atît de buimăcit şi de tulburat cum eram eu în clipa aceea, sînt sigur că nu şi-ar fi amintit o iotă măcar.

— Ei, domnule profesor, repetă căpitanul Nemo, aţi auzit ce v-am întrebat? Cunoaşteţi istoria Spaniei?

— Foarte puţin, bîiguii eu.

— Aşa sînt savanţii, spuse căpitanul, nu ştiu şi pace! Atunci luaţi loc, adăugă el. Să vă povestesc un episod curios din istoria acestei ţări.

Căpitanul se întinse pe divan şi eu, vrînd, nevrînd, mă aşezai lîngă el, în semiîntuneric.

— Domnule profesor, îmi spuse el, vă rog să mă ascultaţi cu atenţie. Povestirea are să vă intereseze dintr-un anumit punct de vedere, pentru că răspunde unei probleme pe care sînt sigur că n-aţi putut-o rezolva.

— Vă ascult, domnule căpitan, zisei eu, neştiind unde vrea să ajungă şi întrebîndu-mă dacă ceea ce voia să-mi povestească avea vreo legătură cu planurile noastre de fugă.

— Domnule profesor, începu căpitanul Nemo, cu voia dumneavoastră o să ne reîntoarcem la anul 1702. Ştiţi prea bine că în epoca aceea regele Ludovic al XIV-lea, crezînd că-i destul să facă un gest de despot ca să vîre Pirineii în pămînt, i-a silit pe spanioli să-l recunoască drept rege pe ducele de Anjou, nepotul său. Ducele, care a domnit sub numele de Filip al V-lea, a avut duşmani puternici în afară. Într-adevăr, cu un an înainte, casele regale ale Olandei, Austriei şi Angliei încheiaseră un tratat de alianţă la Haga, cu scopul de a-i răpi lui Filip al V-lea coroana Spaniei, ca să o pună pe capul unui arhiduce numit, dinainte, Carol al III-lea.

Filip trebuia deci să ţină piept coaliţiei. Dar n-avea aproape deloc soldaţi şi nici marinari. Bani ar fi avut, dacă navele spaniole, încărcate cu aur şi argint din America, ar fi putut răzbate pînă la porturi. Deci, spre sfîrşitul lui 1702, se aştepta un convoi bogat. Dar fiindcă marina puterilor coalizate străbătea Atlanticul în lung şi în lat, paza convoiului trebuia făcută de Franţa, care trimisese în acest scop o flotă de douăzeci şi trei de vase, comandată de amiralul Château-Renaud.

Convoiul era aşteptat să sosească la Cadix, cînd amiralul, aflînd că flota engleză stă la pîndă prin meleagurile acelea, se hotărî să debarce într-un port francez.

Comandanţii spanioli ai convoiului se ridicară împotriva acestei hotărîri. Ei ţineau morţiş să debarce într-un port spaniol şi, fiindcă nu se putea la Cadix, cerură să fie duşi în Golful Vigo, situat pe coasta nord-vestică a Spaniei, care nu era blocată. Amiralul Château-Renaud se supuse, într-o clipă de slăbiciune, cererii lor, şi corăbiile intrară în Golful Vigo. Din nenorocire, golful formează o radă deschisă, care nu poate fi apărată în nici un fel. Corăbiile trebuiau deci să fie descărcate înainte de sosirea flotei inamice şi ar fi fost timp de ajuns pentru aceasta, dacă nu s-ar fi ivit pe negîndite o ceartă nenorocită iscată din rivalitate. Urmăriţi înlănţuirea faptelor? mă întrebă căpitanul Nemo.

— Da, îi răspunsei neştiind încă unde voia să ajungă cu lecţia lui de istorie.

— Atunci să vă povestesc mai departe. Iată ce s-a întîmplat: negustorii din Cadix aveau privilegiul ca să primească numai ei mărfurile aduse din Indiile occidentale. Deci, a debarca aurul corăbiilor în Golful Vigo, însemna să le încalci privilegiul. Aşa că se plînseră la Madrid şi obţinură de la nechibzuitul Filip al V-lea hotărîrea ca întreg convoiul, cu mărfuri cu tot, să rămînă sechestrat în rada de la Vigo, pînă cînd flotele duşmane se vor depărta.

În timp ce se lua hotărîrea