Margareta se aprinse la faţă, dar nu spuse un cuvînt, iar Azazello urmă:

— Astă-seară, la ora 9,30 fix, fii bună, după ce te dezbraci pînă la piele, să-ţi ungi faţa şi corpul cu alifia asta. Mai departe, poţi să faci ce vrei, dar să nu te depărtezi de telefon. La ora zece am să te sun şi am să-ţi spun tot ce ai de făcut. N-ai să ai grijă de nimic, vei fi dusă acolo unde trebuie şi nu ai să ai de suferit nici un fel de neplăceri. E limpede?

Margareta rămase mută cîteva clipe, apoi răspunse:

— E limpede. Obiectul acesta este din aur curat, se vede după greutate. Ce să-i faci, înţeleg foarte bine că cineva vrea să mă cumpere şi să mă atragă într-o afacere dubioasă, pentru care am să plătesc foarte scump...

— Ce înseamnă asta, la urma urmei? şuieră Azazello. Iar începi?...

— Nu, stai puţin!

— Dă-mi crema înapoi!

Margareta strînse mai aprig cutiuţa în pumn şi spuse:

— Nu, aşteaptă! Ştiu la ce merg. Dar o fac din cauza lui, pentru că nu mai am altă speranţă în lumea asta. Vreau să-ţi spun însă că, dacă mă duci la pierzanie, ai să te-acoperi de ruşine! Da, de ruşine! Pier din cauza dragostei! şi, lovindu-se cu mîna în piept, Margareta se uită la soare.

— Dă-mi-o înapoi! răcni cu furie Azazello. Dă-mi-o înapoi, şi — la dracu cu toate astea! N-au decît să-l trimită pe Behemoth!

— O, nu! exclamă Margareta, spre mirarea trecătorilor. Primesc să fac orice, sînt gata să joc toată comedia asta cu alifia, sînt gata să mă duc şi la dracu-n praznic! Nu-ţi dau cutia!

— Ptiu! vocifera pe neaşteptate Azazello şi, cu ochii holbaţi spre grilajul grădinii, îi arătă ceva cu degetul.

Margareta se uită într-acolo, fără să descopere nimic deosebit. Dar cînd se întoarse spre Azazello, ca să-i ceară o explicaţie la stupidul „ptiu”! nu avea cine să i-o mai dea: interlocutorul ei misterios dispăruse.

Margareta băgă repede mîna în poşetă, unde, înainte de aceste ţipete, ascunsese cutiuţa, şi se convinse că este acolo. Atunci, fără să se mai gîndească la ceva, fugi grăbită din parcul Alexandrovski.

20 Crema lui Azazello

Printre crengile unui arţar se străvedea luna plină plutind pe cerul limpede al serii. Teii şi salcîmii din grădină pictaseră pămîntul cu meşteşugite arabescuri de pete. Fereastra cu trei canaturi, larg deschisă, acoperită cu o draperie, era violent luminată. În dormitorul Margaretei Nikolaevna, toate lămpile erau aprinse, luminînd dezordinea nemaipomenită care domnea acolo.

Pe pat, deasupra plăpumii, erau aruncate cămăşi, ciorapi, lenjuri. Alte obiecte vestimentare, mototolite, zăceau pe podea, alături de o cutie de ţigări strivită nervos cu piciorul. O pereche de pantofi se afla pe noptieră, alături de o ceaşcă de cafea nebăută şi de scrumiera, în care mai fumega un muc de ţigară. Pe speteaza unui scaun atîrna o rochie neagră de seară. În cameră mirosea a parfum; afară de asta, de undeva venea un miros de fier încins.

Margareta Nikolaevna şedea în faţa oglinzii, cu halatul de baie aruncat pe trupu-i gol, şi cu pantofi negri, de antilopă, în picioare. Ceasul de aur — un ceas brăţară — şi-l pusese în faţă, alături de cutiuţa primită de la Azazello, şi nu-şi mai lua ochii de la cadran.

Uneori i se părea că ceasul s-a stricat şi că acele încremeniseră. Dar ele se mişcau, deşi foarte încet, lipindu-se parcă de cadran; înaintau totuşi şi, în sfîrşit, acul cel lung căzu peste al 29-lea minut după ora 9. Inima Margaretei zvîcni cumplit, cu atîta putere, încît nici nu reuşi în primele clipe să ia în mînă cutiuţa. Învingînd momentul de slăbiciune, o deschise şi văzu crema grasă şi gălbuie dinlăuntrul ei. I se păru că miroase a mocirlă. Cu vîrful degetului, luă un pic de cremă în palmă, simţind în aceeaşi clipă, mai tare, mirosul de pădure şi de ierburi de baltă; apoi, cu palma, începu să-şi ungă fruntea şi obrazul.

Crema se aşternea cu uşurinţă şi, după cum i se păru, se evapora pe dată. După cîteva încercări, Margareta se privi în oglindă şi scăpă din mîini cutiuţa, drept pe geamul ceasului, care plesni. Închise ochii, apoi mai consultă o dată oglinda şi izbucni într-un rîs zgomotos.

Depilate la margini cu penseta, sprîncenele ei se făcură acum mai dese, aşternîndu-se în două arcade egale deasupra ochilor, deveniţi fără veste mai verzi şi mai vii. Brazda verticală, subţire, care-i tăia rădăcina nasului, apărută atunci, în octombrie, cînd dispăruse maestrul, pierise acum cu desă-vîrşire. Pieriseră, de asemenea, şi umbrele gălbui de la tîm-ple, precum şi zbîrciturile abia vizibile, de la colţul ochilor.

Pielea obrajilor prinse o culoare egală, trandafirie, fruntea era albă şi pură, iar părul coafat i se despletise.

Din oglindă, pe Margareta cea de treizeci de ani o privea o femeie de douăzeci, cu părul negru, cîrlionţat.

După ce rîse pe săturate, se săltă făcînd să-i alunece de pe umeri halatul şi, luînd o mină de cremă grasă şi uşoară, începu să-şi ungă cu ea trupul, care căpătă deodată o tentă roză şi arămie. Apoi, într-o clipă, ca şi cînd cineva i-ar fi scos din creier un ac ce o înţepa, i se calmă durerea de la tîmplă ce o chinuise întreaga seară după întîlnirea cu Azazello; muşchii braţelor şi ai picioarelor i se întăriră, în timp ce trupul îşi pierdu greutatea.

Se săltă, rămînînd suspendată în văzduh deasupra covorului, apoi încet, atrasă în jos, se lăsă pe podea.

— Vai, ce cremă! Vai, ce cremă! strigă Margareta, aruncîn-du-se într-un fotoliu.

Crema o schimbase nu numai la înfăţişare. Acum, în ea, în tot trupul ei, în fiecare părticică a lui, clocotea bucuria, pe care o simţea ca pe nişte băşici ce-i înţepau trupul. Se simţea liberă, eliberată de toate. Pe deasupra, înţelegea acum limpede că se întîmplase tocmai ceea ce presimţise de dimineaţă, şi că acum îşi părăseşte pentru totdeauna casa şi viaţa ei de altădată. Din această viaţă de altădată, se desprinse totuşi gîndul că are de împlinit numai o datorie, una singură, înainte de-a începe ceva nou, neobişnuit, care o trăgea sus, în văzduh. Şi,