aşa cum era, goală, trecu din dormitor, ridicîndu-se mereu în văzduh, în cabinetul bărbatului ei şi, luminîndu-l, se repezi spre masa de scris. Luă un creion, smulse o filă din blocnotes şi scrise repede cu caractere mari, fără ştersături, un bilet:

„Iartă-mă şi uită-mă cit se poate de repede. Te părăsesc pentru totdeauna. Nu mă căuta, este inutil. Am ajuns vrăjitoare din cauza durerii şi a nenorocirilor care m-au lovit. E timpul să plec. Adio. Margareta.”

Cu sufletul uşor ca un fulg, zbură apoi în dormitor, iar în urma ei veni în fugă Nataşa, cu mîinile încărcate de tot felul de lucruri. De îndată, toate acestea — un umeraş de lemn cu o rochie, batiste de dantelă, pantofi albaştri de atlaz pe ca-

lapoade, o cingătoare — toate se risipiră pe podea, şi Nataşa îşi plesni în culmea uimirii mîinile, acum eliberate de povară.

— Ce zici, sînt frumoasă? strigă cu glas tare, răguşită, Margareta Nikolaevna.

— E cu putinţă? şopti Nataşa, dîndu-se înapoi. Cum faceţi asta, Margareta Nikolaevna?

— E crema! Crema, crema! ţipă Margareta, arătînd spre cutiuţa scînteietoare de aur şi răsucindu-se în faţa oglinzii.

Uitînd de rochia şifonată, ce zăcea pe podea, Nataşa se apropie de oglindă şi, cu ochii în flăcări, privi restul de unsoare din cutie. Buzele îi şopteau ceva. Din nou se întoarse spre Margareta şi spuse cu un fel de veneraţie:

— Pielea! Pielea, cum e! Margareta Nikolaevna, să ştiţi că pielea dumneavoastră luceşte. Apoi îşi reveni, se repezi la rochie, o ridică şi începu s-o scuture.

— Lasă! Lasă! îi strigă Margareta, dă-o dracului. Lasă totul. Deşi, nu, ia-o drept amintire. Ia tot ce este în cameră!

Ca ieşită din minţi de uimire, Nataşa încremeni, privind-o un timp pe Margareta, apoi i se aruncă de gît, sărutînd-o şi strigînd:

— Pielea e ca de atlaz! Luminoasă! Ca de atlaz! Dar sprîn-cenele, vai, ce mai sprîncene!

— Ia toate cîrpele astea, ia-ţi parfumurile şi cară-le la dumneata în cufăr. Ascunde-le, mai strigă Margareta, dar să nu te atingi de bijuterii, ca să nu fii învinuită de furt!

Nataşa strînse într-o boccea tot ce-i căzu sub mînă: rochii, pantofi, ciorapi, lenjerie, şi ieşi în fugă din dormitor.

Tocmai în momentul acela, de undeva dinspre partea cealaltă a ulicioarei, dintr-o fereastră deschisă, ţîşni un vals graţios şi răsunător şi se auzi zgomotul unei maşini ce stopa în faţa porţii.

— îndată o să telefoneze Azazello! strigă Margareta, as-cultînd valsul ce se revărsa în ulicioară. Are să telefoneze! Iar străinul este inofensiv, da, acum înţeleg că este inofensiv!

Maşina urui, depărtîndu-se. Apoi, portiţa se trînti cu zgomot, şi pe lespezile cărării răsunară paşi.

„E Nikolai Ivanovici, îl cunosc după paşi, se gîndi Margareta; trebuie să fac la despărţire ceva caraghios şi interesant în acelaşi timp.”

Trase la o parte draperia ferestrei, aşezîndu-se într-o rînă pe pervaz, şi-şi cuprinse genunchiul cu braţele. O rază argintie o mîngîia din dreapta, Margareta ridică ochii spre lună, cu un aer îngîndurat şi poetic. Paşii mari răsunară un timp, apoi se opriră. După ce mai admiră un pic clarul de lună, Margareta oftă, întoarse privirea spre grădină şi-l văzu într-adevăr pe Nikolai Ivanovici, vecinul de la etajul de jos. Era scăldat în lumina strălucitoare a lunii. Şedea pe bancă şi se vedea de la o poştă că nimerise involuntar acolo. Ochelarii îi stăteau strîmb pe nas, iar servieta şi-o strîngea în braţe.

— Să trăieşti, Nikolai Ivanovici, zise Margareta cu o voce tristă. Bună seara! Vii de la o şedinţă?

Nikolai Ivanovici rămase tăcut.

— Şi eu, urmă Margareta, aplecîndu-se tot mai mult pe fereastră, stau singură, după cum vezi, mă plictisesc, privesc luna şi ascult valsul...

Îşi trecu mîna stingă peste tîmplă, potrivindu-şi o şuviţă de păr, apoi zise furioasă:

— Să ştii că e nepoliticos din partea dumitale. Nikolai Ivanovici! Sînt femeie, la urma urmei! E o bădărănie să nu răspunzi cînd ţi se vorbeşte.

Nikolai Ivanovici se profila clar în lumina lunii, desluşin-du-i-se pînă şi ultimul nasture la vesta lui cenuşie, pînă şi cel din urmă fir de păr din barbişonul lui spălăcit; deodată zîmbi ca un dement, se ridică de pe bancă şi, nemaiştiind, se vede, de el, stînjenit cum era, în loc să-şi scoată pălăria, îşi avîntă servieta şi-şi îndoi picioarele, ca şi cînd s-ar fi pregătit să joace.

— Ah, ce tip plicticos eşti, Nikolai Ivanovici! urmă Margareta. In general, nici nu pot să-ţi spun cum mi s-a urît de voi toţi, şi sînt atît de fericită că mă despart de voi! Lua-v-ar mama dracului pe toţi!

În clipa asta, în spatele Margaretei, în dormitor, zbîrnîi telefonul. Margareta sări de pe pervaz şi, uitînd de Nikolai Ivanovici, smulse receptorul din furcă.

— Azazello la telefon, se auzi în receptor.

— Dragul meu, dragul meu Azazello! strigă Margareta.

— E timpul. Ia-ţi zborul, urmă Azazello în receptor, şi din tonul lui se simţea că-i face plăcere elanul sincer, bucuria Margaretei. Cînd ai să treci deasupra porţii, strigă: „sînt invizibilă”. Apoi mai zboară puţin deasupra oraşului, ca să te mai obişnuieşti, după care o iei spre sud, afară din oraş, şi drept la rîu te opreşti. Eşti aşteptată!

Margareta puse la loc receptorul şi, în aceeaşi clipă, în camera alăturată se auzi un bocănit, un fel de şchiopătat şi un ciocănit. Margareta deschise larg uşa şi, dansînd, peria de parchet zbură în dormitor. Bătea cu vîrful ei darabana pe podea, zvîrlea din coadă şi se repezea spre fereastră. Chiuind de bucurie, Margareta încalecă pe coada periei. Abia atunci îşi aminti călăreaţa că în toată învălmăşeala asta uitase să se îmbrace. Porni în galop spre pat şi înhaţă primul obiect ce-i căzu în mînă — o cămaşă albastră. Apoi, avîntînd-o în aer ca pe un stindard, ieşi în zbor pe geam. Deasupra grădinii valsul răsună mai tunător.

Lunecînd de pe pervaz în jos, Margareta îl văzu pe Nikolai Ivanovici stînd pe bancă. Parcă încremenise acolo, complet uluit, rrăgînd cu urechea la strigătele şi bocănelile care se auzeau din dormitorul viu luminat al locatarilor de sus.

— Nikolai Ivanovici, adio! strigă Margareta dănţuind prin faţa lui.

Acesta oftă adînc şi lunecă de pe bancă jos, agitîndu-şi mîi-nile şi trăgînd servieta după el.

— Adio pentru totdeauna! îmi iau zborul! strigă Margareta, acoperind cu