Aici îşi dădu seama însă că n-are deloc nevoie de cămaşă şi, cu un sinistru hohot de rîs, acoperi cu ea capul lui Nikolai Ivanovici. Orbit, acesta se prăbuşi pe lespezile aleii.

Ca să arunce o ultimă privire spre casa în care se chinuise atîţia ani, Margareta întoarse capul şi zări la fereastra cuprinsă parcă de flăcări chipul Nataşei schimonosit de uimire.

— Adio, Nataşa! strigă Margareta, smucind coada periei. Sînt invizibilă! Sînt invizibilă! strigă ea şi mai tare şi, trecînd peste poartă printre crengile arţarului care-i şfichiuiră obrajii, zbură în ulicioară, urmărită de sunetele total demente ale valsului.

21 Zborul

Sînt invizibilă şi liberă! Sînt invizibilă şi liberă!...

Zburînd pe deasupra ulicioarei ei, Margareta nimeri în-tr-alta ce o tăia pe prima în unghi drept. Străbătu într-o clipă această ulicioară lungă, peticită, cîrpită, cu casele într-o rînă, cu uşa strîmbă a găzăriei în care petrolul se vindea cu măsura, iar insecticidul în flacoane, învăţînd cu acest prilej că liberă fiind, şi invizibilă, şi, oricît de mare i-ar fi plăcerea, trebuie să fie cît de cît rezonabilă. Era gata-gata să se lovească mortal de un felinar vechi şi strîmb din colţul străzii, şi nu izbuti de-cît printr-o minune să frîneze în ultima clipă. După ce-l ocoli, strînse mai tare coada periei şi-şi continuă zborul, mai încetinit, atentă la cablurile electrice şi la firmele care atîrnau de-a curmezişul trotuarelor.

A treia ulicioară dădea direct spre Arbat. Aici, Margareta învăţă să-şi conducă peria în mod magistral, dîndu-şi seama că vehiculul ei e sensibil la cea mai uşoară atingere a mîinilor şi a picioarelor şi că, zburînd deasupra oraşului, trebuie să fie cu ochii în patru şi să nu se dezlănţuie. Afară de asta, chiar pe cînd străbătea spaţiul pe deasupra primei ulicioare, şi-a dat seama că trecătorii n-o vedeau zburînd. Nimeni nu-şi sucea capul, nimeni nu striga: „Uite, uite!” Nimeni nu se dădea în lături speriat, nu ţipa, nu leşina; nimeni nu izbucnea într-un rîs dement.

Margareta zbura neauzit, foarte încet şi jos, cam la nivelul etajului al doilea. Dar, cu tot zborul lent, chiar la intrarea în Arbatul cu luminile lui orbitoare, nu-şi calculă bine mişcarea şi se lovi cu umărul de un disc luminos pe care era desenată o săgeată. Accidentul ăsta o supără foc. Se dădu îndărăt pe peria ei ascultătoare, zbură în lături şi apoi, năpustindu-se deodată asupra discului, îl făcu ţăndări cu coada periei. Se auzi zăngănitul cioburilor, trecătorii săriră într-o parte, de undeva se desluşi un fluierat, şi Margareta, săvîrşind această năzbîtie, izbucni în hohote de rîs.

„Pe Arbat trebuie să fiu mai prevăzătoare, îşi zise ea. Pe aici e o adevărată harababură, aşa încît te descurci greu.”

Spunînd aceasta, începu să se strecoare printre cabluri. Sub ea pluteau acoperişurile troleibuzelor, ale autobuzelor şi ale turismelor, în timp ce pe trotuare, după cum i se părea de sus, pluteau rîuri de şepci. Şi din ele se desprindeau pîrîiaşe, ce se vărsau în gurile de foc al magazinelor luminate în noapte.

„O, ce talmeş-balmeş! gîndi furioasă Margareta, aici nici nu poţi să te întorci.”

Tăie Arbatul, se ridică mai sus, cam la înălţimea etajului trei, şi, trecînd pe lîngă clădirea din colţ a teatrului cu luminile lui orbitoare, pluti într-o ulicioară îngustă cu două rînduri de case înalte. Toate ferestrele erau deschise şi de pretutindeni se revărsa muzica transmisă la radio. Din curiozitate, Margareta aruncă o privire pe una din ferestre. Era o bucătărie. Lîngă două primusuri, arzînd cu un vuiet năprasnic, stăteau şi se certau două femei, fiecare cu cîte o lingură în mînă.

— Uite ce-i, Pelagheia Petrovna, te rog să stingi lumina cînd ieşi de la toaletă, spuse femeia ce stătea înaintea unei cra-tiţe pline cu bunătăţi, din care ieşeau aburi. Că de nu, o să cerem în scris evacuarea dumitale.

— Grozavă mai eşti dumneata, răspunse cealaltă.

— Amîndouă sînteţi grozave, zise tare Margareta, trecînd prin fereastră, în bucătărie.

Părţile beligerante, auzindu-i glasul, se întoarseră, încremenind cu lingurile murdare în mînă. Margareta îşi întinse încetişor mîna printre ele şi, întorcînd robinetele primusurilor, le stinse. Scoţînd un geamăt de uimire, femeile rămaseră cu gurile căscate. Dar Margareta se şi plictisise în bucătărie şi, pornind iar în zbor, se întoarse în ulicioară.

Imobilul uriaş şi luxos cu şapte etaje de la capătul acesteia, construit pesemne de curînd, îi atrase atenţia. Veni în jos şi, aterizînd, descoperi că toată faţada casei era de marmură neagră, că avea uşi largi, că în spatele vitrinei se profila şapca cu firet de aur şi sclipeau nasturii portarului şi că, deasupra intrării, scria cu litere de aur: „Casa Dramlitului”.

Uitîndu-se printre gene, Margareta căuta să pătrundă sensul cuvîntului „Dramlit”. Luînd la subţioară peria, intră în vestibul, îmbrîncindu-l cu uşa, spre marea lui mirare, pe portar, şi, lîngă ascensor, pe un perete, zări o tablă neagră, uriaşă, iar pe ea, scrise cu litere albe, numărul apartamentelor şi numele locatarilor. Inscripţia care încununa lista „Casa dramaturgului şi a publicistului” o făcu pe Margareta să scoată un ţipăt înăbuşit de fiară. Urcîndu-se ceva mai sus prin văzduh, citi cu atenţie încordată numele: Hustov, Dvubratski, Kvant, Bes-kudnikov, Latunski...

— Latunski! ţipă ea ascuţit. Latunski! El e cel... care... l-a nenorocit pe maestru!

La intrare, portarul sări în sus, uluit, cu ochii holbaţi la tabla neagră, străduindu-se să înţeleagă minunea: de ce lista locatarilor pornise subit să scoată ţipete stridente?

În timpul acesta, Margareta urca repede scara repetînd cu frenezie:

— Latunski 84... Latunski 84...

Iată, la stînga — 82, la dreapta — 83, mai sus, la stînga — 84! Aici! Iată şi cartea de vizită: «O. Latunski».

Margareta descăleca de pe coada periei şi tălpile ei înfier-bîntate atinseră răcoarea plăcută a palierului. Sună o dată, încă o dată. Dar nu venea nimeni să-i deschidă. Apăsă mai tare butonul soneriei, al cărei zbîrnîit îl auzea chiar şi ea în apartamentul lui Latunski. Da, locatarul apartamentului 84 de la etajul şapte trebuie să-i fie recunoscător pînă la moarte răposatului Berlioz, preşedintele Massolit-ului, pentru că nimerise sub tramvai, şi pentru că mitingul de doliu fusese fixat tocmai în seara aceea. Criticul Latunski se născuse sub o stea norocoasă; ea l-a salvat de întîlnirea cu Margareta, ajunsă vrăjitoare în