Nimeni nu venea să deschidă. Atunci, Margareta se repezi în jos, cu toată viteza, numărînd etajele; ajunse la parter, ţîşni în stradă şi, uitîndu-se în sus, numără şi controla de afară etajele vrînd să-şi dea seama unde veneau ferestrele apartamentului ocupat de Latunski. Erau, fără doar şi poate, cele cinci ferestre pe colţ, la etajul 7, cufundate în întuneric. După ce se convinse că nu greşeşte, se ridică în văzduh, şi, peste cîteva clipe, iat-o intrînd pe fereastra deschisă într-o cameră întunecoasă, unde se aşternea, argintie, doar o cărare îngustă strecurată de lumina lunii. Margareta alergă pe această cărare şi găsi pe dibuite comutatorul. În clipa următoare întreaga locuinţă era luminată. Peria stătea părăsită într-un ungher. După ce se convinse că nu era nimeni în tot apartamentul, deschise uşa de la intrare şi controla dacă într-adevăr pe cartea de vizită stă scris numele lui Latunski. Da, nimerise unde trebuia.

Se spune că şi astăzi criticul Latunski se face alb ca varul cînd îşi aminteşte de seara aceea cumplită, şi că pînă astăzi rosteşte cu devoţiune numele lui Berlioz. Nu se ştie cu ce delict sinistru şi infam s-ar fi încheiat seara aceea dacă el ar fi fost acasă, pentru că Margareta s-a întors din bucătărie cu un ciocan greu în mînă.

Zburătoarea invizibilă şi goală-puşcă încerca să se stăpî-nească, să se oprească, dar mîinile îi tremurau de nerăbdare. Ochind bine, lovi cu ciocanul clapele pianului, şi în apartament se revărsă primul urlet jalnic. Instrumentul produs de firma Becker — cu totul nevinovat — urla în culmea disperării. Clapele se prăvăleau, aplicele albe de os zburau în toate părţile. Pianul vuia, gemea, zdrăngănea şi hîrîia.

Cu sunetul unei împuşcături de revolver, crăpă sub lovitura de ciocan placa de rezonanţă de sus, lustruită. Răsuflînd greu, Margareta rupea şi strivea coardele cu ciocanul. În cele din urmă, obosită, se dădu la o parte, se trînti într-un fotoliu, să-şi tragă răsuflarea.

În baie, apa vuia cumplit, ca şi în bucătărie. „Mi se pare că a început să curgă pe jos...” constată Margareta, adăugind cu glas tare:

— Dar să nu-mi pierd vremea aici.

Din bucătărie se prăvălea spre coridor un torent de apă. Plescăind cu picioarele desculţe prin băltoace, Margareta ducea apă cu nişte căldări din bucătărie în cabinetul criticului şi o vărsa în sertarele mesei de scris. Apoi, după ce sparse cu ciocanul uşile dulapului din cabinet, se năpusti în dormitor. Făcu ţăndări oglinda şifonierului şi, scoţînd din el un costum de haine al criticului, îl înecă în cadă.

O călimară plină cu cerneală, luată din birou, o vărsă în patul somptuos pentru două persoane. Distrugerea îi provoca o aprigă desfătare, cu toate acestea, rezultatele i se păreau prea neînsemnate. De aceea începu să facă ce-i trecea prin minte. Spărgea vazoanele cu ficuşi din camera unde se afla pianul. Fără să termine treaba, se întorcea în dormitor şi, cu un cuţit de bucătărie, tăia cearşafurile, spărgea fotografiile înrămate. Nu simţea pic de oboseală şi numai sudoarea curgea pe ea şiroaie.

În timpul acesta, în apartamentul 82 de sub apartamentul lui Latunski, femeia de serviciu a dramaturgului Kvant îşi bea ceaiul în bucătărie, ascultînd nedumerită zgomotele ce răzbăteau de sus: bocănituri, zăngănit de sticlă şi un necontenit du-te-vino. Ridicînd privirea în tavan, văzu cum acesta îşi schimbă de la o clipă la alta culoarea, făcîndu-se din alb albăstrui spălăcit. Pata creştea văzînd cu ochii şi deodată se îm-pînzi de picături. Cîteva secunde femeia încremeni locului, minunîndu-se de fenomenul ăsta, pînă cînd, în cele din urmă, din tavan se porni o adevărată ploaie, care nu întîrzie să se reverse cu zgomot pe podea. Femeia sări în picioare, puse sub şuvoiul de apă un lighean, ceea ce se dovedi inutil, în-trucît ploaia se înteţea, lărgindu-şi teritoriul, inundînd plita cu gaze şi masa cu vesela de pe ea. Atunci, cu un ţipăt, femeia se repezi afară din apartament, luînd-o în sus pe scări şi, după cîteva clipe, soneria de la uşa apartamentului lui Latunski prinse iar să zbîrnîie.

„Gata, s-au pus pe sunat. E timpul s-o iau din loc”, îşi zise Margareta şi încalecă pe coada periei, atentă la glasul de femeie care striga pe gaura cheii:

— Deschide, deschide, te rog! Dusia, deschide! La voi curge? Pe noi ne-a inundat!

Margareta se ridică cam la un metru în văzduh şi lovi în lustră. Două lămpi făcură explozie, aruncînd în toate părţile ţurţuri de cristal. Strigătele de la intrare amuţiră, şi pe scară se auzi un tropăit. Margareta pluti pe geam afară şi, făcîndu-şi uşurel vînt, îşi repezi ciocanul în geamul ferestrei, care scînci, în timp ce pe peretele exterior, îmbrăcat în marmură, al clădirii, se prăvăli o cascadă de cioburi. Apoi ea zbură spre geamul următor. Jos, departe, oamenii începură să alerge pe trotuar; din cele două maşini care staţionau în faţa clădirii una claxona şi se îndepărtă. Terminînd cu ferestrele lui Latunski, Margareta pluti spre apartamentul vecin. Loviturile se făcură mai dese, stradela se umplu de pocnete şi zăngănit. Din prima intrare ieşi în fugă portarul, se uită în sus, şovăi un pic, nedîndu-şi seama din capul locului ce are de întreprins, apoi băgă în gură fluierul şi fluieră ca un turbat. În fluieratul acesta, cu o adevărată frenezie, după ce a spart ultimul geam de la etajul şapte, Margareta coborî spre etajul şase şi începu să spargă geamurile şi aici.

Chinuit de inactivitatea prelungită de după uşile elegante ale intrării, portarul îşi punea tot sufletul în fluierat, urmărind-o pas cu pas pe Margareta, ca şi cînd ar fi acompaniat-o, în pauze, cînd ea trecea de la o fereastră la alta, el îşi lua avînt şi, în fiecare lovitură dată de Margareta, umflîndu-şi obrajii, se punea pe fluierat, sfredelind văzduhul nopţii pînă la ceruri.

Sforţările lui, în combinaţie cu sforţările Margaretei, dezlănţuită, dădură rezultate mari. În casă se stîrnise panică. Geamurile rămase încă întregi se deschideau, apăreau în ele capete omeneşti, care se ascundeau pe dată, iar geamurile deschise — repede se închideau. În casele de peste drum, în ferestre, pe un fond luminat, apăreau siluetele întunecate ale oamenilor, care căutau să înţeleagă de ce, fără nici