În ulicioară, toată lumea alerga spre casa „Dramlit”-ului, iar în clădire, pe toate scările, tropăiau oameni, foindu-se fără nici un rost. Femeia de serviciu a lui Kvant striga celor ce fugeau pe scări că apartamentul lor a fost inundat; în curînd, i se alătură şi femeia familiei Hustov de la apartamentul 80, de sub locuinţa lui Kvant. La Hustovi, apa ţîşnise din tavan, şi în baie, şi în bucătărie. În cele din urmă, în locuinţa Kvan-ţilor, în bucătărie, din tavan se prăbuşi un strat uriaş de tencuială, f ăcînd praf toată vesela murdară, după care, din zdrenţele tavanului, se porni o ploaie în toată legea, de parcă turna cu găleata. Atunci, pe scara unu se dezlănţuiră nişte ţipete disperate.

Zburînd prin dreptul penultimei ferestre de la etajul trei, Margareta se uită înăuntru şi zări un individ care-şi punea masca de gaze, cuprins de panică. Ea-l sperie, spărgînd geamul cu ciocanul, şi omul o şterse din odaie.

Sălbatica devastare se curmă pe neaşteptate. Lunecînd spre etajul doi, Margareta se uită pe fereastra din margine, acoperită cu o draperie uşoară de culoare închisă. În odaie, sub un glob de sticlă, ardea un bec slab. Într-un pătuţ cu plasă şedea un băieţel de vreo patru ani, trăgînd cu urechea speriat la zgomotele de afară. Era singur, cei mari o zbughiseră pesemne pe palier, să vadă ce se întîmplă.

— Sparg geamurile, zise băieţelul, după care strigă: Mamă! Neprimind nici un răspuns, mai spuse:

— Mamă, mi-e frică.

Margareta dădu deoparte draperia şi zbură pe geam, în odaie...

— Mi-e frică, repetă băieţelul, cuprins de un tremur.

— Nu-ţi fie teamă, nu-ţi fie teamă, micuţule, îl linişti Margareta, străduindu-se să-şi îmblînzească oarecum glasul nelegiuit, răguşit în bătaia vîntului, băieţii s-au apucat să spargă geamurile.

— Cu praştia? o întrebă băieţelul, potolindu-se.

— Cu praştia, cu praştia, încuviinţă Margareta. Tu dormi liniştit.

— E Sitnik, zise băieţelul, el are praştie.

— Bineînţeles că el e!

Băieţelul se uită şiret undeva, într-o parte, şi întrebă:

— Şi tu, tanti, unde eşti?

— Eu nu sînt, îi răspunse Margareta. Mă visezi.

— Aşa am crezut şi eu, zise băieţelul.

— Culcă-te, îi porunci Margareta, pune-ţi obrazul în palmă şi visează-mă.

— Bine, am să te visez, am să te visez neapărat, se învoi băieţelul şi în aceeaşi clipă se cuibări în pătuţul lui, cu obrazul în palmă.

— Am să-ţi spun o poveste, începu să vorbească din nou Margareta, punîndu-şi mîna înfierbîntată pe căpşorul tuns: A fost odată o tanti... Şi nu avea copii, şi nu ştia ce e fericirea, întîi, multă, multă vreme a tot plîns, iar mai tîrziu s-a făcut rea...

Margareta amuţi şi îşi retrase mîna: copilul dormea.

Ea îşi lăsă încetişor ciocanul pe pervazul ferestrei şi zbură pe geam afară. Lîngă clădire era zarvă mare. Pe asfaltul trotuarului, presărat cu cioburi, alergau nişte oameni, strigînd ceva. Printre ei apăruseră şi miliţieni. Deodată, se auzi un clopot, şi din Arbat îşi făcu intrarea în ulicioară maşina roşie a pompierilor, cu scară.

Dar ce urma să se petreacă n-o mai interesa pe Margareta. Calculîndu-şi bine mişcările, ca să nu se agate de vreun cablu, strînse mai tare peria şi într-o clipă se pomeni deasupra casei cu bucluc. Sub ea, ulicioara căzu într-o rînă, prăvălindu-se. În locul ulicioarei, sub picioarele ei, se ivi o îngrămădire de acoperişuri brăzdată la colţuri de nişte cărări scînteietoare. Toată această îngrămădire pluti pe neaşteptate într-o parte, iar lanţurile de lumini se spălăciră, contopindu-se treptat.

Margareta se mai smuci o dată, şi toată îngrămădirea de acoperişuri intră în pămînt, în locul ei ţîşnind o mare de lumini electrice tremurătoare, care se ridică deodată vertical, ca apoi să apară deasupra capului ei, în timp ce sub picioarele sale sclipi argintul lunii. Dîndu-şi seama că făcuse o tumbă, îşi luă din nou poziţia normală şi, întorcînd capul, văzu că nici lacul nu mai era, şi că acolo, în urma ei, la orizont, nu mai rămăsese decît o văpaie trandafirie. În clipa următoare se stinse şi aceasta, şi Margareta se pomeni singură cu luna, care alerga deasupra ei, în stînga. Părul îi era de mult vîlvoi, în timp ce lumina lunii îi scălda şuierînd trupul gol. Văzînd cum undeva, jos, două şiruri de lumini răzleţe se contopesc în două dîre neîntrerupte de foc, ca apoi să dispară cu repeziciune, Margareta îşi dădu seama că zboară cu o viteză fantastică şi o uimi faptul că nu se înăbuşă.

În clipele următoare, jos, departe, în întunericul negru al pămîntului, se aprinse o nouă văpaie de lumină electrică, re-pezindu-se sub picioarele ei, ca în secunda următoare să pornească a se învîrti în chip fantastic, ca o elice, şi să se prăbuşească în beznă. Alte cîteva clipe şi fenomenul se repetă.

— Oraşele! Oraşele! strigă Margareta.

După aceea, de vreo două-trei ori văzu sub ea sclipirea palidă parcă a unor săbii în cutii negre deschise şi-şi dădu seama că erau rîuri.

Întorcîndu-şi capul şi privind sus şi spre stînga, zburătoarea vedea încîntată cum aleargă luna deasupra ei, nebuneşte, înapoi spre Moscova, dar stînd în acelaşi timp cu totul ciudat pe loc, încît se putea desluşi limpede pe ea o tainică siluetă întunecată — un balaur, sau un căluţ cocoşat, cu botul ascuţit îndreptat spre oraşul pe care-l lăsase în urmă.

Atunci Margaretei îi trecu prin minte că, de fapt, degeaba goneşte cu atîta furie peria, că se lipseşte de posibilitatea de a vedea cum trebuie, de a se desfăta, de a gusta din plin zborul. Ceva îi spunea că acolo unde zboară, va fi aşteptată şi că nu are de ce să se plictisească gonind cu asemenea repeziciune nebunească şi la asemenea înălţime.

Aplecă peria cu părul ţepos înainte, aşa încît coada acestuia se ridică în sus şi, încetinind mult mersul, se apropie de pămînt. Şi această alunecare, ca într-o săniuţă aeriană, îi aduse o nemaipomenită desfătare. Pămîntul se ridică spre ea, şi îri viitoarea neagră, fără nici o formă pînă atunci, se arătară tainele şi frumuseţile lui în timpul unei nopţi cu lună. Pămîntul venea spre ea şi pe Margareta o şi pătrundea mirosul pădurilor înverzite. Zbură deasupra ceţei unei pajişti înrourate, apoi deasupra unui lac. Sub