În curînd îl văzu. Se tîra încet, ca o şenilă, împroşcînd văzduhul cu scîntei. Luîndu-i-o înainte, Margareta mai zbură deasupra oglinzii unei ape, în care trecu, sub picioarele ei, o a doua lună, apoi veni mai jos şi o porni, gata-gata să atingă vîrfurile unor pini uriaşi.

Din spate se auzi deodată un vîjîit spintecînd văzduhul; creştea, apropiindu-se, ajungînd-o din urmă pe Margareta. Treptat, la vîjîitul acesta, semănînd cu cel provocat de un obiect zburător, de un proiectil, se adăugă hohotul de rîs al unei femei, întorcînd capul, Margareta văzu venind spre ea o arătare ciudată, de culoare închisă. Conturîndu-se tot mai precis, se desluşi în sfîrşit un călăreţ în zbor; încetinindu-şi goana, pe Margareta o ajunse din urmă Nataşa.

Goală, cu părul răvăşit fluturîndu-i în vînt, zbura călare pe un vier gras, care strîngea între copitele dinainte o servietă, în timp ce cu cele dinapoi bătea înverşunat văzduhul. Pe lingă vier, zbura legat de un şnur şi sclipind uneori în lumina lunii un Tpince-nez, iar vierul avea pe cap o pălărie care-i aluneca tot mai mult pe ochi. Uitîndu-se mai bine, Margareta îşi dădu seama că vierul nu era altul decît Nikolai Ivano-vici, şi hohotele ei de rîs tunară peste pădure, împletindu-se cu hohotele Nataşei.

— Nataşa! chiui Margareta. Te-ai uns cu cremă?

— Sufleţelul meu!! îi răspunse Nataşa, trezind cu ţipetele ei pădurea de pin adormită. Regina mea, să ştii că am uns şi chelia dumnealui!

— Prinţesă! zbieră plîngăreţ vierul, purtîndu-şi în galop călăreaţa.

— Sufleţelul meu! Margareta Nikolaevna! strigă Nataşa, galopînd alături de Margareta, recunosc, am luat cremă. Că şi noi vrem să trăim şi să zburăm! Iertaţi-mă, stăpîna mea, dar eu nu mă întorc, nu mă întorc pentru nimic în lume! Ah! Ce bine e, Margareta Nikolaevna... M-a cerut în căsătorie, şi Nataşa arăta cu degetul spre gîtul vierului, care gîfîia ruşinat, da, m-a cerut în căsătorie! Cum îmi spuneai, ia zi? strigă ea aplecîndu-se spre urechea vierului.

— Zeiţă! urla acesta, nu pot să zbor atît de repede! Pot să pierd hîrtii importante, Natalia Prokofievna, protestez!

— Ia mai du-te dracului cu hîrtiile tale! striga hohotind obraznic Nataşa.

— Ce tot spui, Natalia Prokofievna, ne poate auzi cineva, strigă rugător vierul.

Zburînd alături de Margareta, Nataşa îi povesti, rîzînd, ce se întîmplase în vilă după plecarea ei.

Fata mărturisi că nu se atinsese de lucrurile primite în dar de la Margareta, ci se dezbrăcase şi, repezindu-se la cutia cu cremă, se unsese cu ea. Şi i se întîmplase acelaşi lucru ca şi stăpînei sale. Dar, în timp ce ea se minuna, privindu-se în oglindă, rîzînd, fericită de frumuseţea ei vrăjită, se deschisese uşa şi apăruse Nikolai Ivanovici. Ţinea tulburat în mîini cămaşa Margaretei Nikolaevna, propria-i pălărie şi servieta. Văzînd-o pe Nataşa, Nikolai Ivanovici încremenise. Venin-du-şi în fire, roşu ca un rac, declarase că a socotit de datoria lui să ridice cămăşuţa şi s-o aducă el, personal...

— Ce-a fost în stare să sporovăiască, ticălosul! hohotea Nataşa. Ce-a fost în stare să-mi spună, să mă ademenească! ce bani mi-a făgăduit! Zicea: Klavdia Petrovna n-o să afle nimic. Ce, doar n-ai să spui că mint! strigă Nataşa către vier, care-şi întoarse rîtul într-altă parte, ruşinat din cale-afară.

Zburînd prin dormitor, Nataşa îl unsese cu cremă pe Nikolai Ivanovici, după care rămăsese şi ea încremenită de uimire.

Chipul respectabilului locatar de jos se strânsese într-un rit, iar la mîini şi la picioare se pomenise cu nişte copite mititele. Privindu-se în oglindă, Nikolai Ivanovici pornise a urla disperat, sălbatic, dar era prea tîrziu. După cîteva clipe, înşeuat, plîngînd în hohote deznădăjduite, zbura undeva la dracu, afară din Moscova.

— Cer stăruitor să mi se dea iar înfăţişarea mea normală! grohăi şi guiţă pe neaşteptate vierul, cînd cuprins de frenezie, cînd rugîndu-se cu umilinţă. Nu am de gînd să zbor la o adunare ilegală! Margareta Nikolaevna, te rog, e de datoria dumitale s-o pui la punct! Ţi-a fost femeie de serviciu!

— Aha, va să zică acum sînt pentru tine femeie de serviciu? femeie de serviciu? strigă Nataşa, dupindu-l pe vier de ureche. Adineauri eram zeiţă! Cum îmi spuneai? Zi!

— Venera! răspunse plîngăreţ vierul zburînd deasupra unui pîrîu ce spumega printre stînci şi atingînd cu copitele nişte tufe de alun.

— Venera! Venera! strigă triumfătoare Nataşa, cu o mînă în şold, cu cealaltă întinsă spre lună.

Margareta! Regină! Rugaţi-vă pentru mine, să mă lase să rămîn vrăjitoare! Dumneavoastră vi se îndeplineşte orice rugă, vă e dată puterea!

Şi Margareta răspunse:

— Bine. Îţi promit!

— Mulţumesc, strigă Nataşa şi, deodată, urlă tăios şi trist: Hei! Hei! Mai repede, mai repede! Ia sporeşte viteza!

Strînse între călcîie şoldurile vierului, teşite şi slăbite de goana cea turbată, şi animalul se smuci atît de tare, că din nou spintecă văzduhul, şi Nataşa apăru undeva înainte, ca un punct negru, pierind, o dată cu ea stingîndu-se şi vîjîitul zborului.

Ca şi înainte, Margareta zbura agale printr-o regiune pustie şi necunoscută, peste nişte dealuri presărate cu bolovani risipiţi printre pini răzleţi şi uriaşi. Ea nu zbura însă pe deasupra pinilor, ci printre trunchiurile lor poleite dintr-o parte de argintul lunii. Umbra uşoară a zburătoarei aluneca pe pă-mînt în faţa ei, iar luna o mîngîia din spate.

Margareta simţea că se află lîngă o apă şi bănuia că va ajunge curînd la capătul drumului. Pinii se dădură în lături, şi ea se apropie încetişor prin văzduh de o rîpă abruptă, calcaroa-să. Dedesubt, jos, în vale, şerpuia un rîu învăluit în umbră. Peste toate se aşternea ceaţa, agăţîndu-se de tufele de pe marginea rîpei, în timp ce malul celălalt era jos şi neted. Acolo, sub un pîlc singuratic de copaci rămuroşi, se zbătea flacăra mică a unui foc de vreascuri şi se zăreau siluete mărunte, în mişcare. Margaretei i se păru că aude din partea aceea o muzică veselă, sîcîitoare. Mai departe, cît vedeai cu ochii, pe cîm-pia argintată de lună nu se desluşeau semnele nici unei aşezări sau ale prezenţei omului.

Margareta sări de pe mal şi într-o clipă atinse apa. După goana ei prin văzduh undele o