îmbiau. Aruncînd cît colo peria, îşi făcu vînt şi se repezi în rîu cu capul în jos. Trupul ei uşor străpunse ca o săgeată apa, şi o trîmbă de stropi ţîşni atît de sus, de ziceai că acum-acum ajunge la lună. Apa era caldă ca în baie şi, ieşind în bezna neagră pe oglinda rîului, singură în noapte, Margareta înotă pe săturate.

Nu era nimeni lîngă Margareta, dar ceva mai departe, în spatele unor tufe, se auzea plescăit şi fornăit — şi acolo se scălda cineva.

Margareta ieşi pe mal. După scăldat, trupul îi ardea. Nu simţea nici un fel de oboseală şi ţopăia fericită pe iarba reavănă.

Deodată încetă să mai danseze şi-şi încorda atenţia. Fornăitul se auzea mai aproape şi, de după tufişuri de răchită, apăru un grăsan gol-goluţ, cu un joben negru de mătase pe cap, pus mai spre ceafă. Tălpile picioarelor le avea negre-nă-molite, aşa încît părea că poartă ghete negre. Judecind după felul cum gîfîia şi sughiţa, era băut bine, ceea ce se confirma şi prin faptul că deodată rîul începu să miroasă a coniac.

Văzînd-o pe Margareta, grăsanul o pironi cu ochii, iar apoi urlă bucuros:

— Ce-o fi asta? Oare pe ea o văd? Godina, că doar tu eşti, văduvă veselă! Şi tu te afli aici? şi înainta spre ea, să o salute.

Margareta se dădu înapoi şi-i răspunse cu demnitate:

— Du-te la mama dracului! Nu sînt nici o Clodină. Vezi cu cine stai de vorbă şi, după ce se gîndi o clipă, adăugă la vorbele ei o înjurătură lungă, scabroasă. Toate acestea avură darul să-l dezmeticească pe grăsunul uşuratic.

— Vai! exclamă el încet şi tresări, iertaţi-mă cu mărinimie, luminăţia voastră, regină Margot! V-am confundat şi vinovat e coniacul, fie el blestemat! Grăsanul se lăsă pe un genunchi, dădu la o parte jobenul, făcu o plecăciune şi începu să bolborosească, amestecînd frazele ruseşti cu cele franţuzeşti, nişte aiureli despre nunta însîngerată a unui prieten al său Gues-sard, la Paris, despre coniac şi despre faptul că e distrus de trista greşeală pe care o făcuse.

— Mai bine ţi-ai pune pantalonii, nenorocitule, zise mai blînd Margareta.

Grăsanul zîmbi larg, arătindu-şi toţi dinţii, bucuros că Margareta nu este supărată şi-i comunică extaziat că în clipa de faţă e fără pantaloni, doar pentru că, distrat fiind, i-a lăsat la fluviul Enisei, unde se scăldase ceva mai înainte, dar că îndată zboară acolo, mai ales că Eniseiul e la doi paşi. După aceea începu să se dea înapoi, cu faţa spre Margareta, şi se dădu aşa pînă-n clipa cînd alunecă şi căzu pe spate în apă. Dar că-zînd chiar, păstra pe faţa-i bordisită cu mici barbete un zîm-bet de extaz, afecţiune şi devotament.

Margareta scoase un fluierat puternic şi, încălecînd peria, care alergase de îndată la chemarea ei, trecu în zbor pe malul celălalt. Umbra rîpei calcaroase nu ajungea pînă acolo, şi malul lin era scăldat în razele lunii.

Cînd Margareta puse piciorul pe iarba înrourată, orchestra de sub sălcii răsună mai tare, şi din focul de vreascuri zbură mai vesel un snop de scîntei. Sub ramurile sălciilor, presărate cu cerceluşe gingaşe şi pufoase, conturîndu-se în razele lunii, şedeau pe două rînduri nişte broaşte fălcoase şi, um-flîndu-se, de parc-ar fi fost de cauciuc, cîntau din fluiere de lemn un marş solemn şi eroic. Dinaintea muzicanţilor atîr-nau smocuri de putregai fosforescent, prinse în nuieluşe de sălcii, ca să lumineze partiturile. Pe botul broaştelor sclipeau umbrele dănţuitoare ale focului de vreascuri.

Marşul se cînta în cinstea Margaretei. I se făcea o primire dintre cele mai triumfale. Rusalcele străvezii îşi întrerupseră hora încinsă deasupra rîului şi o aclamară fluturînd în aer nişte ierburi de apă, iar deasupra malului pustiu şi verzui răsună, rostogolindu-se pînă departe, lărmuirea lor de bun venit. Nişte vrăjitoare în pielea goală ţîşniră de după sălcii, se încolonară cu reverenţe şi plecăciuni, curat ca la curtea împărătească. Cineva, cu picioare de ţap, veni fuga la Margareta, lipindu-şi buzele de mîna ei şi, aşternînd pe iarbă o ţesătură de mătase, întrebă dacă regina e mulţumită, dacă i-a făcut plăcere scăldatul, poftind-o să se întindă, ca să se odihnească, ceea ce Margareta şi făcu.

Cel cu picioare de ţap îi oferi o cupă cu şampanie pe care ea o bău şi simţi deodată parcă încălzindu-i-se inima. Intere-sîndu-se de soarta Nataşei, află că aceasta se şi scăldase şi pornise, călare pe vierul ei, spre Moscova, ca să ajungă acolo mai înainte, să dea de veste cui trebuie că Margareta va sosi cu-rînd şi să ajute la confecţionarea şi împodobirea toaletei sale.

Scurta şedere a Margaretei sub sălcii a fost marcată de un episod: în văzduh răsună un fluierat, şi un trup negru, greşind vădit ţinta, se prăbuşi în apă. Peste cîteva clipe în faţa Margaretei se ivi acelaşi grăsan cu barbete, care se prezentase într-un mod atît de nereuşit pe celălalt mal. Apucase, după cum se vedea, să facă drumul pînă la Enisei şi înapoi, întrucît era îmbrăcat sărbătoreşte cu frac, însă ud leoarcă, din cap pînă-n picioare. Coniacul îi făcuse figura pentru a doua oară: cobo-rînd, nimerise tot în apă. În schimb, nu-şi pierduse zîmbetul nici în acest caz atît de trist, şi a fost admis să-i sărute mîna Margaretei, care rîdea vesel.

Apoi toată lumea începu să se pregătească de plecare. Rusalcele îşi jucară hora în lumina lunii şi se topiră în razele ei. Cel cu picioare de ţap se informă reverenţios cu ce a călătorit Margareta pînă la rîu. Aflînd că sosise călare pe o perie, remarcă:

— O, se poate? E atît de incomod!

După ce întocmi într-o clipă din două cioturi mici un telefon bizar, ceru cuiva să i se trimită neîntîrziat, într-un minut, o maşină, ceea ce se şi făcu, chiar într-un minut.

Pe ostrov ateriza un automobil şarg, deschis, numai că la volan nu şedea un şofer obişnuit, ci un cioroi de cîmp, negru, cu pliscul lung, cu o şapcă de muşama pe cap şi cu mănuşi lungi, cu manşetă largă. Ostrovul se făcea tot mai pustiu. Luîndu-şi zborul, vrăjitoarele se topiseră în văpaia lunii. Focul de vreascuri se stingea, şi peste tăciuni se aşternea o spuză căruntă.

Cel cu picioarele