de ţap o ajută pe Margareta să se urce în maşină, şi ea se lăsă pe bancheta largă a automobilului şarg. Automobilul hurui şi se repezi în sus, mai-mai să atingă luna. Ostrovul pieri, pieri şi rîul, în timp ce Margareta gonea prin văzduh înapoi spre Moscova.

 

 

22 La lumina făcliilor

 

Huruitul uniform al automobilului zburînd în înalturi o legăna pe Margareta, iar lumina caldă a lunii o învăluia, plăcută şi mîngîietoare. Îşi întindea faţa cu ochii închişi s-o alinte vîntul, gîndindu-se cu oarecare tristeţe la malul rîului necunoscut, pe care-l părăsise şi pe care, după cum presimţea, n-o să-l mai vadă niciodată. După toate minunile şi vrăjitoriile din seara aceea, bănuia la cine se duce, dar nu-i era frică. Speranţa că acolo va izbuti să-şi redobîndească fericirea pierdută îi dădea curaj. De altfel, nu-i fu dat să viseze prea mult la fericirea ei în această maşină. Nu se ştie dacă cioroiul îşi cunoştea bine meseria, ori maşina era atît de bună, cert este că nu trecu multă vreme şi, cînd Margareta deschise ochii, zări dedesubt, în locul întunericului pădurii, o mare tremurătoare — luminile Moscovei. Pasărea neagră — şoferul — deşurubă din zbor roata dreaptă din faţă, aterizînd într-un cimitir pustiu din raionul Dorogomilov.

Fără să-l întrebe nimic pe şofer, Margareta coborî împreună cu peria ei, lingă o lespede funerară; cioroiul porni automobilul şi-l dirija drept spre rîpa din dosul cimitirului, unde acesta se prăbuşi cu un huruit infernal şi pieri. Cioroiul îşi duse respectuos mîna la şapcă, se sui călare pe roată şi-şi luă zborul.

În aceeaşi clipă, din spatele unui monument funerar apăru o pelerină neagră. În lumina lunii, scînteie un clonţ, şi Margareta îl recunoscu pe Azazello. Cu un gest, acesta o invită să încalece peria, iar el sări călare pe o floretă lungă, şi amîn-doi îşi luară zborul, aterizînd peste cîteva clipe, nevăzuţi de nimeni, în faţa casei nr. 302 bis de pe strada Sadovaia.

În timp ce, ducînd sub braţ peria şi floreta, cei doi treceau prin gang. Margareta zări un bărbat cu şapcă şi cizme înalte, care aştepta probabil pe cineva. Deşi erau aproape aerieni, omul singuratic auzi paşii celor doi şi tresări alarmat, nepu-tînd înţelege de unde venea zgomotul.

Pe un al doilea om, semănînd uimitor cu primul, ei l-au întîlnit lîngă intrarea a şasea. Şi din nou se repetă aceeaşi istorie.

S-au auzit paşii lor... omul se întoarse îngrijorat şi se încruntă. Iar atunci cînd uşa se deschise şi se închise din nou, omul se repezi în urma celor ce intrau nevăzuţi, privi în spaţiul de la intrare, dar, desigur, nu văzu nimic.

Al treilea, copia fidelă a celui de al doilea, şi deci şi a celui dintîi, veghea pe palierul etajului doi. Fuma ţigări tari şi, tre-cînd pe lîngă el, Margareta începu să tuşească. Cel care fuma sări de pe banca pe care şedea, ca şi cînd l-ar fi împuns ceva, începu să se uite în jur neliniştit, se apropie de balustrada scării, privi în jos. În timpul acesta, Margareta cu însoţitorul ei se şi aflau în faţa apartamentului nr. 50.

N-a trebuit să sune. Azazello deschise încet uşa cu cheia lui.

Primul lucru care o uimi pe Margareta la intrare fu întunericul. Domnea o beznă ca într-o subterană; şi ea simţi nevoia să se agate de pelerina lui Azazello, de teamă să nu se poticnească. Dar chiar în clipa aceea, undeva, departe, sus, sclipi flăcăruia unei candele, care porni să se apropie treptat. Din mers, Azazello îi luă Margaretei peria de sub braţ, şi aceasta se mistui în întuneric.

Apoi începură să urce nişte trepte largi, care i se părură Margaretei fără de sfîrşit. O uimea faptul că în vestibulul unui apartament obişnuit din Moscova putea să încapă o scară ca asta, cu totul ieşită din comun şi invizibilă. Simţea însă bine sub picioare această scară nesfîrşită. Dar urcuşul luă sfîrşit şi Margareta îşi dădu seama că se află pe un palier. Flăcăruia se apropie, şi Margareta văzu chipul unui bărbat, înalt şi negru, ţinînd în mînă o candelă. Cei care avuseseră nefericirea să-i pice zilele acelea în cale l-ar fi recunoscut fără îndoială de îndată, chiar şi numai la pîlpîirea slabă a candelei.

Era Koroviev, alias Fagot.

E drept, înfăţişarea lui Koroviev se schimbase mult. Clipind prin întuneric, flăcăruia se răsfrîngea de data asta nu într-un pince-nez cu geamul crăpat, pe care ar fi trebuit să-l arunce de mult la lada de gunoi, ci într-un monoclu, ce-i drept, crăpat şi el. Pe faţa lui impertinentă, mustăcioara era frizată şi pomădată, iar faptul că părea negricios se explica foarte simplu — Koroviev era îmbrăcat în frac. Alb îi era numai plas-tronul.

Mag, dirijor de cor, vrăjitor, translator şi dracu mai ştie ce în realitate, Koroviev se înclină şi, plimbînd cu un gest larg candela prin văzduh, o invită pe Margareta să-l urmeze. Între timp Azazello dispăruse.

„Ce seară ciudată, îşi spuse Margareta. La toate m-aş fi aşteptat, numai la asta nu. Ce-o fi însemnînd? S-o fi stins lumina la ei? Dar lucrul cel mai uimitor e spaţiul imens al încăperii. .. Cum se face că pot intra toate astea într-un apartament moscovit? E pur şi simplu imposibil!...”

Oricît de puţină lumină oferea candela lui Koroviev, Margareta îşi dădu seama că se află într-o sală de-a dreptul de necuprins, prevăzută şi cu o coloană întunecată, care la prima impresie părea fără de sfîrşit. Koroviev se opri lîngă un divă-naş, îşi aşeză candela pe un soclu, cu un gest îi propuse Margaretei să se aşeze, iar el însuşi se opri alături, într-o poză pitorească, rezemat de soclu.

— Daţi-mi voie să mă prezint, zise Koroviev cu voce hî-rîită. Mă numesc Koroviev. Vă uimeşte faptul că nu avem lumină? Desigur, socotiţi că o facem din economie? Nici gînd! Dacă ar fi aşa, aş accepta ca primul călău pe care-l voi întîlni, fie şi unul dintre cei care în seara asta, ceva mai tîrziu, vor avea cinstea să vă sărute genunchiul, să-mi taie capul, nici mai mult, nici mai puţin — chiar pe postamentul acesta! Nu, messire nu poate să sufere lumina electrică, şi o vom aprinde numai în ultima